Heroes del Silencio
am întâlnit oameni pentru care sunt eroi. pentru majoritatea - niște rockeri spanioli, iar urechile celei mai mari părti trec indiferente (sau poate având ceva nostalgii) pe lângă Entre Dos Tierras.
pentru mine, HDS fac muzica pe care o prefer indiferent de oră, stare sau context.
coincidență sau nu, versurile ajung exact acolo unde trebuie de fiecare dată.
în caz de insomnie - mă consolez cu Maldito Duende
pentru o escapadă - Con Nombre de Guerra
Despertar este atunci când... culmea! mă trezesc din visare. pentru că, uneori, e nevoie și de realitatea crudă...
despre Opio ce să spun?
Mar Adentro este piesa spiritului meu marin
în plină Oracion îmi dau seama că așa e - pierd timpul gândind la chestiuni esențiale, în loc să acționez
iar La Carta este scrisoarea pe care nu apuc niciodată să o scriu...
Heroes del Silencio - cinci albume, nicio ratare!
24 august 2011
10 martie 2011
Gogol Bordello: pogo si striptease la Sala Palatului
oricat de surprinzator ar suna, Sala Palatului s-a ridicat cat de cat la asteptarile create in mod normal pentru un concert Gogol Bordello.
lumea bulucita in fata scenei s-a bucurat de showul de o ora si jumatate. in stanga, unde m-am si aflat, media de varsta ajungea undeva la 20. tineretul, avantat tot!
si unde mai pui ca zburau barbatii prin aer precum fluturasii de confetti. o imagine absolut inedita pentru spatiul respectiv si usor amuzanta. e destul de dificil sa faci pogo printre scaune fixe.
mi-am amintit anul '97, cand, la primul concert Joan Baez, doamna de pe scena ii ruga pe "domnii" de la paza sa ne lase sa dansam. acum nimeni nu a fost ingradit!
ba, mai mult, s-a si fumat si, drept cireasa, am avut parte si de un moment artistico-dezbracacios oferit de doua domnisoare din imediata apropiere. a nu se intelege ca li s-a tras de la muzica. nu. sutienele au fost aratate inainte de inceperea spectacolului, in pregatirea pentru prestatia din buric...
o conexiune de idei si rostesc catre compañera mea o intrebare - oare Eugene o sa fie atat de patruns de atmosfera incat sa se arunce totusi in bratele publicului, omitand ca exista scaune si facand aceeasi figura frumoasa precum Iggy Pop in urma cu un an la Carnegie Hall?
ca sa trec la concluzii - nu.
a coborat imbratisandu-i pe "activistii" din primul rand, dar mai cuminte decat de obicei.
showul a fost patrunzator (ba chiar emotionant in cateva randuri), insa - pentru mine - primul concert la Bucuresti al imigrantilor ramane cel mai bun. 2007, Arenele Romane.
acolo chiar au dat totul.
acum s-au mai prafuit schemele, din doua dansatoare a ramas una, nici culorile nu mai sunt la fel de vii. totusi, vinul continua sa curga pe scena, dar parca sentimentul nu mai e acelasi.
al meu, cel putin.
am ajuns la Sala Palatului pe la 7.30. ne-am invartit putin intre poarta Yahoo! si X, am aflat ca trebuia sa intram pe la X (noi macar stiam unde mergem, o don'soara insa se intreba daca sa intre la concert sau la Yahoo! si eu care credeam ca-s singura care umbla in vis prin Google si primeste telefoane in stare de veghe de la Facebook...), am luat o pauza de socializare, dupa care ne-am gasit doua frumoase si strategice locuri. in fata, asa cum ne sta intotdeauna bine.
dupa minunata seara, cu tot cu mixajul baiatului simpatic de la GB si cat s-au produs Eugene & co. pe scena, mi-au ramas intiparite si cateva ziceri.
nimic mai tare - ceva ce ar putea face parte din scenariul unui episod cu RObotzi - "da-mi tag, da-mi tag! am primit tag!!!" atata fericire in glasul si pe figura respectivului al carui prieten tocmai posta pe FB o fotografie de la concert - l-am indragit pe loc.
si inca o data mi-a fost ridicat moralul (la fileu) :))) in final, in aglomeratia de la iesire un tanar domn isi exprima liber dorinta de a fi ascultat Mala Vida si am cazut de acord ca in 5 saptamani o sa avem o varianta originala de "super vida" tot la Sala Palatului.
Afterparty, in Control. Am ajuns la putin timp dupa concert. Ne-am luat ceva de baut, amicul ar fi fost multumit - am ascultat si Mala Vida (cover version), iar clubul era plin. Petrecerea oficiala ii astepta pe artisti, desi Eugene a anuntat pe scena ca berea de dupa se bea la Underworld (se pare, prieten bun cu cei de acolo). Chiar si asa, la nivelul asta de organizare si de public nu cred ca se cadea sa faca o figura de gen. Artistul, tot artist.
lumea bulucita in fata scenei s-a bucurat de showul de o ora si jumatate. in stanga, unde m-am si aflat, media de varsta ajungea undeva la 20. tineretul, avantat tot!
si unde mai pui ca zburau barbatii prin aer precum fluturasii de confetti. o imagine absolut inedita pentru spatiul respectiv si usor amuzanta. e destul de dificil sa faci pogo printre scaune fixe.
mi-am amintit anul '97, cand, la primul concert Joan Baez, doamna de pe scena ii ruga pe "domnii" de la paza sa ne lase sa dansam. acum nimeni nu a fost ingradit!
ba, mai mult, s-a si fumat si, drept cireasa, am avut parte si de un moment artistico-dezbracacios oferit de doua domnisoare din imediata apropiere. a nu se intelege ca li s-a tras de la muzica. nu. sutienele au fost aratate inainte de inceperea spectacolului, in pregatirea pentru prestatia din buric...
o conexiune de idei si rostesc catre compañera mea o intrebare - oare Eugene o sa fie atat de patruns de atmosfera incat sa se arunce totusi in bratele publicului, omitand ca exista scaune si facand aceeasi figura frumoasa precum Iggy Pop in urma cu un an la Carnegie Hall?
ca sa trec la concluzii - nu.
a coborat imbratisandu-i pe "activistii" din primul rand, dar mai cuminte decat de obicei.
showul a fost patrunzator (ba chiar emotionant in cateva randuri), insa - pentru mine - primul concert la Bucuresti al imigrantilor ramane cel mai bun. 2007, Arenele Romane.
acolo chiar au dat totul.
acum s-au mai prafuit schemele, din doua dansatoare a ramas una, nici culorile nu mai sunt la fel de vii. totusi, vinul continua sa curga pe scena, dar parca sentimentul nu mai e acelasi.
al meu, cel putin.
am ajuns la Sala Palatului pe la 7.30. ne-am invartit putin intre poarta Yahoo! si X, am aflat ca trebuia sa intram pe la X (noi macar stiam unde mergem, o don'soara insa se intreba daca sa intre la concert sau la Yahoo! si eu care credeam ca-s singura care umbla in vis prin Google si primeste telefoane in stare de veghe de la Facebook...), am luat o pauza de socializare, dupa care ne-am gasit doua frumoase si strategice locuri. in fata, asa cum ne sta intotdeauna bine.
dupa minunata seara, cu tot cu mixajul baiatului simpatic de la GB si cat s-au produs Eugene & co. pe scena, mi-au ramas intiparite si cateva ziceri.
nimic mai tare - ceva ce ar putea face parte din scenariul unui episod cu RObotzi - "da-mi tag, da-mi tag! am primit tag!!!" atata fericire in glasul si pe figura respectivului al carui prieten tocmai posta pe FB o fotografie de la concert - l-am indragit pe loc.
si inca o data mi-a fost ridicat moralul (la fileu) :))) in final, in aglomeratia de la iesire un tanar domn isi exprima liber dorinta de a fi ascultat Mala Vida si am cazut de acord ca in 5 saptamani o sa avem o varianta originala de "super vida" tot la Sala Palatului.
Afterparty, in Control. Am ajuns la putin timp dupa concert. Ne-am luat ceva de baut, amicul ar fi fost multumit - am ascultat si Mala Vida (cover version), iar clubul era plin. Petrecerea oficiala ii astepta pe artisti, desi Eugene a anuntat pe scena ca berea de dupa se bea la Underworld (se pare, prieten bun cu cei de acolo). Chiar si asa, la nivelul asta de organizare si de public nu cred ca se cadea sa faca o figura de gen. Artistul, tot artist.
19 februarie 2011
Me Myself and U2
Si tot mai multe voci infirma venirea lor... Nicio problema! Si AC/DC au ajuns la un an dupa si niste decenii mai tarziu si a meritat asteptarea. Asa ca, 360 se va incheia, iar la Bucuresti U2 vor pune in scena un Joshua Tree amestecat cu Rattle and Hum.
UTOPIE
I-am iubit fara drept de apel timp de 6, poate, 7 ani. Am ascultat toata discografia, invatat pe de rost versuri, ordinea si durata pieselor.
Pasiunea a inceput sa se stinga de la HTDAAB. Iar cel mai recent, NLOTH, mi-a parut destul de plat, cu exceptia a vreo 2 piese, afectiv/emotional vorbind. In ceea ce ma priveste, nu m-a atins.
Insa, ca orice mare iubire din viata unui om, si in acest caz - ramane respectul, iar The Joshua Tree (1987) si Rattle and Hum (1988) vor fi intotdeauna albume de capatai.
Implicit, vremurile cand Bono avea atat de multe de exprimat si o facea atat de bine, cand The Edge punea la cale aranjamente muzicale (oricat de desuet ar suna) care sfidau orice conventie si, mai presus de orice, comercialul.
Mesaj social si politic, rock si blues, folk-rock, country, gospel, coveruri si piese absolut originale, o America mai umana decat o percepusem pana atunci si, in concluzie, o Irlanda atat de prolifica (si) muzical.
UTOPIE
I-am iubit fara drept de apel timp de 6, poate, 7 ani. Am ascultat toata discografia, invatat pe de rost versuri, ordinea si durata pieselor.
Pasiunea a inceput sa se stinga de la HTDAAB. Iar cel mai recent, NLOTH, mi-a parut destul de plat, cu exceptia a vreo 2 piese, afectiv/emotional vorbind. In ceea ce ma priveste, nu m-a atins.
Insa, ca orice mare iubire din viata unui om, si in acest caz - ramane respectul, iar The Joshua Tree (1987) si Rattle and Hum (1988) vor fi intotdeauna albume de capatai.
Implicit, vremurile cand Bono avea atat de multe de exprimat si o facea atat de bine, cand The Edge punea la cale aranjamente muzicale (oricat de desuet ar suna) care sfidau orice conventie si, mai presus de orice, comercialul.
Mesaj social si politic, rock si blues, folk-rock, country, gospel, coveruri si piese absolut originale, o America mai umana decat o percepusem pana atunci si, in concluzie, o Irlanda atat de prolifica (si) muzical.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)