De fiecare data cand lipsesc de la un concert, incerc sa-mi fac mai apoi o idee despre cum a fost, ascultand opiniile (de cele mai multe ori) avizate ale celor prezenti la fata locului. Si, la fel de des, iese un amalgam.
Spre exemplu. Cu trei gasti tragand in aceeasi directie, n-am ajuns la Cluj pentru ceea ce a fost concertul Iron Maiden. Raspunsul meu «i-am vazut acum 2 ani » n-a satisfacut pe nimeni, si pe buna dreptate. Imi explica cineva – daca asculti un album, il asculti o singura data, nu? Poti spune ca n-ai de ce sa revii asupra lui, pentru ca l-ai ascultat deja. Nu faci asta, deci…
Deci, ce sa mai spun in apararea mea acum? Ca nu sunt un fan Maiden?! Le apreciez muzica, ii respect ca artisti, dar motive nu suficiente, se pare, pentru a cere o zi libera de la serviciu, a ma deplasa pana la Cluj, petrecand 16 ore in trenurile romanesti. Asa ca am ratat distractia si am asteptat reactiile ulterioare.
Si ce sa vezi?
Dis de dimineata, la birou, intru pe site-ul Antenei 3 si gasesc un mini-video, filmat din camp, de undeva… si cateva opinii ale fanilor. «Super-concert!», «Minunat!», «Sa mai fie si la Cluj d’astea, nu doar la Bucuresti» etc.
Ceva mai tarziu, spre pranz, pun mana pe telefon si-mi sun prietena aflata cu o seara inainte la fata locului. «Mai, eu m-am simtit bine. Ne-am distrat. Concertul a fost ok, ce sa zic? M-am intalnit si cu X si nu era prea incantat», se auzea slab vocea de la capatul… satelitului, urma clara de ”apreciere” a prestatiei britanicilor.
Ok, sa-l sun pe X, ma gandesc. Declaratiile venite de la el, ceva mai tarziu, mi-au confirmat aceleasi ganduri. ”A fost fain. Agitatie pe scena, una, alta, public destul de mult, insa cam linistit. Deh, ardelenii o ard molcom! Se pare ca Dickinson si-a cam pierdut vocea, nici sunetul n-a fost foarte ok, amplasarea proasta, dar ne-am distrat!”
In concluzie, am ratat o mare distractie si un concert nu tocmai fabulos...
P.S. in 2008, pe stadionul Cotroceni, si noi am ars-o molcom, pentru ca n-am vazut, n-am auzit. Dar ne-am distrat.
De la cea mai frageda varsta am pornit pe calea rockului. Inainte de ‘89, ocazional, ascultam muzici la magnetofonul pe care tata il ingrijea cu simt de raspundere, stergand capul de redare cu spirt inainte de fiecare auditie – este foarte probabil ca aceasta actiune sa fi fost nu de intretinere, ci de reparatie – si incarcam propriul soft cu povesti despre discuri Phoenix si Led Zeppelin care-i trecusera prin mana in vremea studentiei de la Timisoara.
La numai 8 ani, am auzit pentru prima data vorba “Child in time”. Era ceva dincolo de cuvinte. Parea dintr-un alt spatiu. Fabulos!
Pentru ca aparusera in Bucuresti, deci la 50 km de casa, comerciantii de casete si discuri, si cu norocul de a avea o sora mai mare si un tata care aproape facea naveta in capitala, mi-a fost dat sa ascult cea mai complexa piesa rock a tuturor timpurilor pana sa implinesc varsta de 10 ani. Si m-a convins!
Domnul Gillan isi merita renumele, iar in ‘92 am suferit ca n-am vazut concertul de la Bucuresti, si nici Uriah Heep, nici Krypton despre care auzeam atatea sau Survolaj – care “lasasera oamenii cu gurile cascate”.
Am constientizat numele Jim Morrison prin ‘94. Singurul meu var primar avea vreo 3 anisori si un par buclat, blond, iar figura lui l-a facut pe tata sa-l asemene cu liderul Doors. L-am intrebat atunci care-i treaba cu Morrison asta, mi-a povestit cate ceva si muream de curiozitate sa-l ascult, sa-l vad. Sigur, ca majoritatea, am ajuns sa-l si citesc, invatand toate vrsurile din cartea publicata in anii ’90 in Romania.
Prima caseta din epoca moderna a fost (si este) un The Best of Queen, a carei coperta a scandalizat intreaga familie. In prim plan, picioarele unei domnisoare si un fund acoperit doar pe jumatate, lasand cale libera ochiului catre zona inghinala. Insa, trecand de prima imagine, esenta era si mai tare :) Invatasem pe de rost toate piesele, de la Somebody to Love la Killer Queen. Lipsea I Want to Break Free, dar o stiam de pe vremea benzilor de magnetofon.
Prima caseta a aparut, natural, dupa prima combina muzicala (care si acum face fata cu succes sesiunilor de auditie a vinilurilor). Osaka!
Viata sociala, cata era la 10-11 ani, gravita in jurul muzicii. Faceam schimb de casete, de discuri. Aveam mare grija cui le imprumutam si, atat eu, cat si sor’mea, eram celebre (inca de atunci...) pentru strictetea privind perioada de troc (pentru ca, de obicei, era vorba de troc). Maximum 3 zile.
In 18 ani, am reusit performanta de a pierde o singura caseta. De fapt, nu am pierdut-o, respectivul nu mi-a inapoiat-o si atat. Era una dintre ultimele pe care le-am achizitionat – INXS “Elegantly Wasted”. Pacat! De atunci, n-am mai dat casete. Nici cartile nu prea imi ies din casa, cat despre discuri – nici nu incape vorba.
Mi-am promis un recensamant al casetelor si va fi facut pana intr-o luna de acum inainte. Din amintiri, as putea spune ca avutia consta in vreo 250. Pentru ca, dupa Queen, au urmat toate albumele Doors, Zeppelin, mare parte din Aerosmith, Rolling Stones, Emerson Lake & Palmer, Pink Floyd, Hair, Bob Dylan, Joan Baez si tot asa.
Un alt moment crucial in formarea mea a fost aparitia televiziunii prin cablu. N-as vrea sa cred ca ma insel, dar se intampla undeva in 1994. Pana atunci, incercam sa prindem noutati urmarind TV Soti, care difuza jumatate de ora de muzica, dimineata, preluata de la Super Channel. INXS – imi amintesc costumul alb din piele al lui Hutchence, Heroes del Silencio si Entre Dos Tierras.
Intr-o dupa-amiaza, pe cand ma intorceam mai mult sau mai putin victorioasa in urma unei alte zile de scoala, ajung acasa si, ce sa vezi, mare zarva. Niste oameni tocmai terminasera de montat cablul si se retrageau. Am ajuns in dormitorul parintilor si tata butona. Prima imagine care mi-a aparut pe ecran a fost cea a lui AXL Rose interpretand “Knocking on heaven’s door” pe Wembley. Ca ieri!
Si acela a fost momentul in care parintii mei au inceput sa-si dezvolte isteriile. Fata lor “invata” cu muzica toata dimineata, acasa, stand cu un carnetel, notandu-si nume de trupe si piese vizinate pe MTV-ul britanic pe care-l prindeam la acea vreme. A urmat VH1 din Germania – o adevarata minune a lumii, apoi MCM, CMT (Country Music Television) si nu mai stiu cate alte posturi.
Casetele se inmulteau, discurile, la fel, au aparut apoi CD-urile si parca ascultatul muzicii a devenit un lucru banal prin 2003, cand internetul ne-a facut partasi la atatea aparitii de trupe si albume (pe mine m-a facut partas mai tarziu, ca n-am avut-o p’asta cu netu’, desi facusem Informatica).
Am multumit cerului ca a venit si “razbunarea”. Dupa atatia ani de obiectii ca petrec prea mult timp ascultand muzica, am reusit sa ma folosesc de cunostintele acumulate si sa fac fata (zic eu) momentelor in care am fost nevoita sa scriu pagini intregi despre concerte ce aveau sa vina, despre concerte care au fost. Ba, mai mult, sa fiu editor pe muzica la una dintre cele mai apreciate, la acea vreme, reviste de going out.
Asa ca - incet, incet - am reusit sa revin cumva la spiritul pe care-l aveam la inceputul anilor ‘90 si asta, desigur, cu putin ajutor din partea prietenilor. Noi cunostinte – oameni si lucruri – s-au aratat, iar viata devine, din nou, din ce in ce mai interesanta.
De cand am ajuns in epoca moderna, de cand Cosmo a devenit trend si a trecut, la fel ca orice moda, auzim ca shoppingul face minuni. Ba, mai mult, e o terapie! Exista pareri si parere, la fel cum exista shopping si shopping - ca, de ceva vreme, nu-i mai spunem «merg la cumparaturi» actiunii intreprinse in vederea trocului de bunuri.
Sa luam un prim exemplu.
Ai fost parasit/a. Vorbea prea mult la telefon, desi n-avea flori pe balcon, iar in final ai aflat cum o/il chema pe cel/a cu care vorbea. Si acum, dintr-o data, singur/a. Te gandesti desigur, ca o partida de… shopping iti va face bine.
Pornesti la vanatoare. Dar ce sa iei mai intai? O geanta, o fusta, o pereche de pantaloni, jeansi sau poate niste ochelari de soare? O sapca, un ceas sau niste butoni pentru camasa? Si daca da, ce model? Rezolvand cu modelul, ramane de ales culoarea. Dupa ce constati ca a trecut jumatate de zi de cand umbli prin magazine si esti in continuare singur si cu mainile goale, aflat in fata unei grele decizii – tricoul sa fie verde sau albastru? – renunti la idee, pentru ca iti dai seama ca nici bugetul nu-ti permite chiar sa te destrabalezi. Nu ca ai putea s-o faci. Sunt atatea culori si modele in jur, incat ti-ar mai trebui o saptamana sa te hotarasti.
Pleci resemnat si epuizat psihic inspre un bar, unde te asteapta gasca, cu care sigur timpul va trece mai cu folos.
Doi.
Simteai de ceva vreme ca garderoba ta are nevoie de o noua pereche de pantofi/sandale. Decizi ca este momentul sa faci o astfel de investitie. Dar ceva te face sa te gandesti de 2 ori. Afara, la umbra blocurilor din oras, termometrele arata 40 de grade, desi este 5.30 dupa amiaza.
Iti iei totusi inima in dinti si pornesti prin centrul parjolit. Dupa o ora si jumatate de mers, timp in care ai intalnit aceleasi modele si descoperi ca vreo doua magazine pe care te puteai baza candva, sunt acum falimentare, cu ochii impaienjeniti de la caldura desprinsa mai mult din asfalt decat din cer, renunti. Te adapostesti la o terasa racoroasa, ascunsa intre copaci, bei o cafea si realizezi ca shoppingul sucks!
A doua zi alegi varianta online. Mult mai economica, si ca timp si ca bani, si produsele vin acasa ;)
Trei.
Imi place sa merg la piata! Aprilie-mai sunt lunile cele mai colorate in Piata Drumul Taberei. Productie proprie sau import, ‘vegetablele’ dau un peisaj minunat! Si nu doar primavara. In orice anotimp. Da, chiar si iarna. Prin nameti sau ger, sau amandoua, piata are viata. Are personalitate. E vie!
Salata verde, ridichi, morcovi, cartofi, brocoli, patrunjel, mere golden, struguri, pepeni, pepeni, pepeni, cirese, ardei, castraveti, ceapa verde, telina sau capsune, paine proaspata si multe flori!
Orice varianta am alege, portofelul va deveni tot mai usor si shoppingerul tot mai obosit. Mai bine bem o bere!
Pe mine ma binedispun, atata timp cat pastreaza o urma de decenta. N-am inteles niciodata apetitul americanilor, spre exemplu, pentru umorul de gen. Sigur va amintiti filme ca «American Pie» , desigur, sau tampenii de gen cu adolescenti in prim plan.
Sunt persoane carora, daca li s-a intins rimelul sau patat pantalonul, traiesc o adevarata drama. Ei bine, nu ma incradrez aici. Chiar daca mama si acum ma scruteaza atent de cate ori ma vede, asigurandu-se ca hainele sunt curate si calcate, sau ca pantofii sunt lustruiti, nu mi-am creat o obsesie din asta. Daca se sifoneaza camasa, nicio problema, cred ca e de inteles ca autobuzele sunt pline sau ca atunci cand geanta de pe umar cantareste 3 kg n-o s-o lase nedungata. La fel si cu murdaria. Pai cine a pomenit un alb impecabil in orasul asta? Nici in negru nu poti fi perfect curat, si asta pentru ca praful se vede. El nu sta niciodata departe. Zboara, se aseaza si ramane pana la o ulterioara spalare. Praful este genul care suna a doua zi. El nu te paraseste niciodata de bunavoie. Este, poate, cel mai fidel, si combinat cu apa, poti crede ca nu vei scapa de el toata viata.
Penibil, din fr. Pénible, este atunci cand – asa cum incepe de regula o definitie orala in RO – o actiune ce parea inofensiva are urmari neasteptate care, de cele mai multe ori, te fac sa pari cel putin imgramadit, daca nu chiar prostut.
De exemplu. Astazi, cu o intarziere de jumatate de ora, cobor din autobuz. Berzei, aglomeratie, masini cat vezi cu ochii. Imi spun ca n-are rost, pentru inca 2 minute, sa nu ma opresc in acel moment la magazin, pentru ca, mai apoi, va fi mai greu sa ies din institutie, iar sa astept ca o colega sa faca iar treaba asta ar fi… penibil. Traversez grabita si dau, la fel de precipitata, sa deschid usa supermarketului. Un maner rotund, pe care mana nu a putut sub nicio forma sa-l stranga. Aluneca din palma, iar eu mi-am pierdut echilibrul. Partea decenta a momentului a reprezentat-o un domn, care m-a prins din picajul meu ce mi-ar fi putut fi fatal in mijlocul unei intersectii aglomerate. A zambit, unii dintre noi au ras chiar, si m-am vazut nevoita sa explic problema. Desigur, usa era de vina, prea grea si cu un maner rotund si alunecos. Pornind de la intrebarea mai mult sau mai putin retorica „dar cine ma cunoaste?”, momentul, chiar si dus la extrema (de jos, in acest caz), nu ar fi fost atat de tragic, social vorbind. In schimb, mi-ar fi fost destul de greu sa nu-mi reaccidentez piciorul drept, riscand sa devina „impracticabil”, cum spunea cineva.
Cercetand cotloanele propriei minti, un moment de maxima glorie isi face aparitia – pe langa penibilele intrari in usa, pentru ca nu se calculeaza niciodata corect distanta dintre toc si bucata de lemn care sta intredeschisa; alunecat ca pe derdelus pe o intinsa portiune de scara, sub privirile admirative ale colegilor de facultate; adormit in bar dupa o noapte de munca; sforait intr-un pat strain; sfatuita de parinti, chiar si la varsta cu care ma mandresc, sa nu stau pana tarziu in noapte la terasa, sa nu fac baie singura in mare, sa ma adapostesc de ploaie ori sa nu uit sa deschid geamurile noaptea, sa se racoreasca in casa – imi amintesc de 1 mai 2002, Vama Veche.
Ma aflam pentru prima data, de 1 mai, la mare. In Vama. Pe vremea aia, era inca ok. Trebuie sa marturisesc ca in cei patru ani de liceu, de facultate, apoi la master si la slujbele pe care le-am detinut (sau m-au detinut), am fost celebra si, desigur, modesta. Nu incape indoiala! De cele mai multe ori, avand si un partener/a cu care imparteam gloria.
De data aceasta, in Vama, dupa o reusita saptamana petrecuta la Sulina, unde notorietatea fusese castigata cu maxim de puncte si acorduri de chitara, ma aflam nu cu una, ci cu doua gasti, iar celebritatea n-o imparteam cu nimeni. Pe de-o parte se aflau fetele din camin si prietenii lor, de cealalta – punkerii, prieteni ai unei bune si dragi colege si prietene din facultate.
Dupa o zi friguroasa, mai intai, apoi foarte calduroasa, dupa zece pahare de bere de la care n-am avut nimic, draft-uri care au dat batai de cap tuturor, ajungem dupa inserat la ceea ce avea sa devina Expirat. In spate, se afla Jack, unde muzica era mai pe gustul meu, dar daca gasca se afla aici… Vlase, cel care avea spatiul la acel moment, sapase (probabil nu chiar el) niste mari gropi. Pesemne pentru a adaposti niste piloni ce ar fi ajutat la acoperirea terasei sau habar n-am! Cert este ca amicilor mei le-a venit monstruoasa idee sa mute masa la care stateam cat mai aproape de o astfel de groapa, ca atunci cand intra cate un nefericit mai boem sa cada in ea. Trebuie mentionat ca nu am participat la aceasta idee, mi s-a parut imberba si putin periculoasa, chiar daca gropile n-aveau mai mult de 40 cm adancime. Si, intr-adevar, cum intrau pe poarta, picau vamaiotii ca secerati. Se ridicau delicat, unii zambeau, altii injurau printre dinti, in sfarsit, nu se supara nimeni foarte rau. Si, cum stateam asa la o vorba, din difuzoare se aude Billy Idol. Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri. „Rebel Yell”! Pentru ca prin spate nu aveam cum trece, sa ajung la prietenii care creasera un ring in colbul Vamii, pun piciorul drept pe banca si pe cel stang jos, sa cobor. Al doilea insa a nimerit direct intr-o groapa, iar intreaga geaca de piele neagra din dotare era acum gri-maro. Totul s-a petrecut intr-o fractiune de secunda. Cand m-am dezmeticit, eram intinsa ca un Isus (sa-mi fie iertata comparatia) pe jos, insa Generalul a fost prompt si m-a ridicat, consolandu-ma ca nu m-a vazut nimeni. Nuuu, nici vorba. Doar ca, dintr-o data, prieteni din toate partile isi faceau aparitia, imbratisandu-ma si curatandu-ma. Oameni de treaba! Mi se intampla sa rad cu lacrimi si acum, cand povestesc intamplarea si ma vad intinsa in praful din Vama. Ce-i drept, va ramane unul dintre momentele mele de aur!
Legat de aceleasi doua zile de Vama, ma aflam in a doua practica din anul II de facultate. Cu baza la Calimanesti, am cutreierat Fagarasul si imprejurimile, dar am trecut si prin Costesti, sa vedem Trovantii. Si cum ne fotografiam cu falusurile pietroase, o colega de an, pe care o stiam din vedere, se opreste in apropierea noastra, a fetelor cool. Ma rog, de fapt baietii de la Geologie ne poreclisera Pokemoni – eram trei gagici maruntele, tot timpul puse pe harjoneala. Colega de an - o tipa bruneta, cu par lung si o figura inteligenta si serioasa, pe care am mai intalnit-o si dupa terminarea facultatii - intra in vorba, intrebandu-ma ce mai fac. Ii raspund aproape sec „bine” si ea continua. „Te-am vazut in Vama, erai cu gasca de prieteni”. „Da, am fost, dar eu nu te-am vazut”, a venit si replica mea, intr-un mod atat de natural, fara sa ma gandesc nicio clipa cat de arogant a putut sa sune. Un moment absolut penibil, pe care nici acum nu am reusit sa-l indrept, desi nu cred ca mai are vreo importanta pentru respectiva. E foarte probabil sa se fi prescris. Sper!
Desi imi spun de fiecare data sa gandesc bine inainte sa deschid gura sau sa actionez, nu reusesc de fiecare data. Asa ca reusesc frecvent sa dau cu oistea-n gard. Cand imi amintesc de propria promisiune, tac. Si atunci momentele penibile se inmultesc...
Momentul zile pe care-l prefer. Nu m-am bazat niciodata pe zicala “cine se scoala de dimineata, departe ajunge”. Nu. Respectivul e doar mai obosit, casca toata ziua si i se agraveaza cearcanele, pe care si asa le poarta de ani buni. Cateodata, cu mandrie! Insa eu nu ma pot abtine. Ma trezesc devreme, si pace!
Trecand de aceasta introducere. Cei care ma cunosc, putini la numar, stiu ca delectarea cea mai mare este micul dejun+cafea+stirile radio. Ei bine, de cateva saptamani, aceasta placere nu mai este satisfacuta pe de-a-ntregul, chiar daca ma trezesc la 6.30. Trebuie sa plec spre birou in jur de 8, cel tarziu, si astfel, nu mai am tihna de acum doua, trei luni. Sau de acum un an ori doi.
Ma invidiati? Foarte probabil. Si eu! Dar, gata, vremurile bune (lenevitul de dimineata) s-au dus. La munca "programata"!
Si cum merg catre birou folosind transportul in comun, diminetile sunt si mai pline. Cateodata savuroase, alteori, pline de nervi si frustrare.
Spre exemplu, n-am inteles niciodata de ce atunci cand in jurul tau sunt scaune libere, intotdeauna singurul sau unul dintre putinii urcatori din statie se aseaza langa tine. Si, de cele mai multe ori, el ar putea ocupa doua scaune. Asta mi s-a intampla si astazi. Pe la a doua statie, cand ma bucuram din plin de aerul conditionat din 268 si de liniste, nimeni n-are chef de discutii lungi dimineata, in drum spre centru, urca un domn. Avea pana in 40 de ani, imbracat obisnuit, curat, insa maneca scurta a camasii sale in dungi m-a stresat tot drumul. Plus ca eu stateam deja pe trei sferturi de scaun, evitand sa-l iau in brate pe strain. Poate ca e simpatic, n-am sa stiu vreodata, dar la ora aia n-a facut decat sa ma scoata din sarite.
Un alt tip de calator al RATB-ului este Damboviteanul Logoreic. Dimineata, pranz sau seara, el este neobosit. Dialog direct sau la telefon, afli tot ce-a facut in viata si nici macar nu te intereseaza. Esti lovit de informatii din toate partile si, ce e mai trist, ca de multe ori DL este impersonat de cate o domnisoara de 17-20 de ani. E suparator cand afli ca unii inca incearca sa faca rost de scutiri, mai au de invatat un comentariu pentru teza sau rasfoiesc in galagie manualul de Engleza. DL este de multe ori inrolat unei gasti. Si atunci sa te tii!
Suparatori sunt si unii varstnici. Teroristii. Din pacate, o specie in plina evolutie. Tot timpul strangatori – fac mare economie de apa si sapun, urca si te pandesc de langa scaun. Indiferent pe care stai. Foarte rar ma asez pe cele rezervate, si asta numai noaptea – imi inchipui ca atunci poate dorm. Esti la capatul din spate al autobuzului sau troleului, masina predestinata, ii vezi cum vin intins, de obicei catre vreun pustiulica de scoala primara, pe care-l si apostrofeaza ca nu se ridica. Dar poate e si ala micu’ obosit! Nu se duce el la Piata Obor, dar cara niste carti in spate!
Desigur, despre manelistii activisti, pipitele de mall, baietii de cartier, cersetorii, vanzatorii ambulanti si alte asemenea specimene nu mai e mare lucru de adaugat.
Au fost suficiente doua zile in afara Bucurestiului, in Ardeal, ca la intoarcere sa-mi dau seama cat de sudisti suntem… Nu imi explic cum reusisem sa uit. Sau cred ca ma obisnuisem atat de mult, asa cum te obisnuiesti cu oboseala, incat nu mai sesizezi.
Am pornit peste Carpati intr-o dimineata de sambata. Dis de dimineata!
Treaza de 24 de ore, traiam cu speranta ca in trenul accelerat de Satu Mare, care pleca din Nordul bucurestean, voi reusi sa ma odihnesc cele 4 ore cat avea sa dureze drumul pana la Brasov.
Ma si vedeam in compartiment, dormind fara drept de apel, pentru ca, desi sensibila la cel mai mic zgomot, in ultima perioada oboseala s-a adunat flagrant. Ardeam de nerabdare sa imi ocup locul cumparat cu 33 de lei, insa mare mi-a fost mirarea sa realizez ca acceleratul, care spre alte directii din Romania ma tratase cu respect, mirosea acum a navetist (care nu se spala cand ajunge seara acasa si nici dimineata, cand pleaca), iar amplasarea compartimentului in imediata vecinatate a toaletei facea ca din cand in cand un miros greu sa se abata asupra ocupantilor. Sa nu mai pun la socoteala si faptul ca husele scaunelor iti dadeau mancarimi doar privindu-le si faceau ca orice om normal sa devina ipohondru. M-am baricadat cu greu in scaunul de la fereastra, incercand sa nu las prea multi centimetri patrati de piele sa atinga vreo bucata din spatiul inconjurator. Mi-am pus ochelarii de soare, scut necesar pentru lumina care incepuse deja sa deranjeze retina. La 7.30, trenul porneste in directia Ploiesti Vest - Campina - etc – Brasov. Ma gandesc ca este foarte probabil ca somnul sa-mi fie atat de greu incat sa ma trezesc pe la Satu Mare, asa ca pun cu mare atentie alarma telefonului din dotare sa sune in jurul orei 11.
Concetatenii din compartiment – un domn trecut de a doua tinerete, o domnisoara la vreo 23 de ani, un bunic si doi nepoti – o fetita de vreo 10 ani si un baiat la inceput de pubertate. Deschid cat mai larg geamul de deasupra capului, spunandu-mi ca aerul e mai presus de orice, chiar si de o durere de cap.
La ora stabilita, trenul porneste catre destinatie. Dupa ce m-am instalat cat mai comod posibil, avand in vedere conditiile, mi-am zis ca nu are niciun rost sa ma ambalez pentru ca am fost inselata inca o data de CFR. Ma las pe spate si inchid ochii. Incep sa visez, dar schimbarea de macaz imi spulbera orice urma de fantezie. Inchid ochii la loc, o senzatie de bine ma cuprinde, dar, ce sa vezi, copii se pusesera pe mancat. Mi-am zis – sunt cuminti, odihniti si este foarte probabil sa le fie foame. Asadar, am asteptat cuminte sa isi satisfaca nevoile firesti, cu un Happy Meal, si am inchis inca o data ochii.
Se facea ca un prieten ma lasase cateva minute responsabila de bar. Asteptam cuminte in spatele tejghelei, sperand ca n-o sa vina nimeni sa ceara vreun cocktail si nici macar o vodka tonic. In fata mea, isi fac aparitia doi barbati. Calmi, cu figuri comune, insa unul dintre ei atragea atentia prin ceva – era foarte inalt. Ii intreb ce doresc si in loc de replica, trenul pune o frana brusca…
Imi spun in minte ca numai mie mi se poate intampla asa ceva, nu gasesc raspuns la intrebarea de ce m-a facut mama sensibila, cu senzorii de miscare activati tot timpul si incerc sa atipesc la loc. Nu reusesc, pentru ca bunicul da de veste prin telefon ca au pornit din Capitala si se indreapta spre Ploiesti. «Da, te sunam cand trecem de Sinaia », promisiune pe care n-a reusit sa o tina nici pana la Campina. Am strans din dinti, mi-am zis ca, de, omul trebuie sa-si anunte copii ca e totul in regula cu nepotii incredintati. Trag din nou spre dreapta si inchid ochii. Barbatul inalt nu mai apare, si nici o frantura dintr-un alt vis, pentru ca vecinul de scaun se ridicase sa iasa pe hol si lasa usa deschisa. Pe langa zgomotul facut de tren, acum se aud si hohote cristaline, pe care le urasc! Lumea odihnita, dar eu, cu opt ore de munca, vreo cinci de palavre cu parintii si alte fara numar incercand sa ma distrez – regretam amarnic ca nu sunt nesimtitoare.
Trenul mergea nesperat de repede, iar pe masura ce inainta printr-o ceata groasa, ma gandeam cu disperare ca in Brasov nu voi putea dormi nicaieri, iar pana la destinatia finala – Sfantu Gheorghe, mai aveau sa treaca niste multe ore. Asa ca imi impun sa dorm. Dar ce, mintea omului nu se ia dupa om, se ia dupa cum e ea construita. Si uite asa, ajungem la Campina. Imi amintesc ca am un prieten care e de aici, ma uit in stanga, in dreapta, frumos loc. Nu mai trecusem de mult p-aici. Spre Breaza, aceleasi case frumoase pe care le admiram de fiecare data si, in continuare, incercam sa gasesc prin amintiri cea mai recenta calatorie in zona. Am plasat-o undeva intr-un mai, acum multi ani, sa fie vreo 3. Pentru ca modernizarea si vremurile bune traite m-au facut sa ocolesc frumusetile (pe care, desigur, le cunosteam) patriei si sa o apuc spre zari mai civilizate. Zarind muntii, mi-am dat seama ca viata poate fi frumoasa si fara somn, cu putini bani in buzunar si, gandindu-ma ca urma sa cunosc niste locuri noi, deja in creierul meu nu se mai facea nicio sinapsa legata de oboseala. Totusi, mi-am spus, pana la Brasov mai sunt vreo doua ceasuri, ar trebui sa profit.
Profita, daca poti! Nicio sansa. Copii erau deja vioi, se jucau, frumos de altfel, insa prea zgomotos pentru sensibila din mine. M-am mustrat pentru privirile crunte transmise prin ochelarii de soare. Bietii pusti n-aveau nicio vina ca distinsa domnisoara din fata lor nu dormise de 27 de ore. Asta e! Daca-i place sa traiasca boem, nu-i ramane decat sa suporte consecintele.
Inca o data, dupa o noapte de nesomn, nu-mi era foame. Nici sete prea mult! Fusesem destul de cumpatata, dandu-mi seama din start ca alcoolul n-ar face casa nici din chirpici cu o calatorie cu trenul in Romania. In cazul meu, nici in alta parte.
Ma simteam bine. Nu ma durea nici stomacul, nici capul, nici ochii, doar simteam ca oboseala sta la panda. Astepta cu nerabdare momentul propice sa atace. N-am vrut s-o las. Am inchis repede ochii, impunandu-mi o repriza de somn. Dar cum toata viata mi-am dorit independenta, iata ca subconstientul meu s-a trezit tocmai acum sa lupte impotriva constiintei asupritoare. N-am putut dormi. Bunicul era din ce in ce mai conectat in realitatea telefonica, cei mici deja nerabdatori sa ajunga. Cetateanul din stanga mea, renuntase. A coborat pe la Sinaia, cred. Restul, la Predeal. Am admirat peisajul, m-am bucurat de racoarea muntilor si m-am rugat sa nu adorm mergand prin Brasov sau la vreo terasa.
Dupa ce am incercat sa-mi retusez machiajul si am folosit pe post de arma un pix din dotare, in momentul in care trenul trecea prin tuneluri (parca) interminabile, ajung in Brasov. De la gara, pe jos, spre centru, plimbare de voie. Minunat! Chiar si dupa 29 de ore de veghe. Dar, problema! Fusta albastru marin, care imi venea foarte bine, se desfacuse pe una dintre incheiturile orizontale, lasand cale libera ochiului strain catre soldul meu stang. Ce fac acum? Am ridicat-o putin si eram cu ochii in patru dupa un boutique cu lucruri handmade, ori sa imprumut de la vreo vanzatoare un ac de siguranta. Abia in Piata Sfatului, la un Meli Melo, am gasit salvarea! Am ales cea mai ieftina varianta (ca doar n-aveam buget pentru brose), am ales o insigna neagra, pe care statea scris cu alb “NEVER”. M-am gandit ca e cam mult pentru mine, eu fiind amabila si binevoitoare de obicei, dar, avand in vedere starea de necesitate si faptul ca aceasta era la reduceri, am zis FIE!
Mult mai linistita acum, si cu mana eliberata din ridicatul fustei, am luat la pas stradutele orasului. Si mi-a placut mult! Curatel, turisti, racoare si multe, multe terase. Cateva fotografii si hai sa fac un popas. Deja mergeam de vreo doua ore si simteam ca picioarele se misca in virtutea inertiei, nicidecum de placere. Mintea mergea de placere, dar ele nu. Automatisme, ce sa-i faci?
Dupa o cafea si o pauza la o terasa din strada Republicii, am ajuns in parcul central de langa Primarie, unde am petrecut vreo doua ore si jumatate vorbind la telefon, furand instantanee cu oameni frumosi si bucurandu-ma de prezenta unei doamne la vreo 70 de ani, care mi-a cerut permisiunea sa se aseze langa mine, desi mai erau vreo 2 banci libere in jur. Desigur, i-am spus, stiind ca inevitabil vom avea o discutie. Imi plac la nebunie lucrurile astea! Cateva minute impreuna, dupa care nu mai intalnesti persoana respectiva niciodata. Dar minutele alea pot fi atat de pretioase. Doamna mi-a povestit cum baiatul ei de la Bucuresti vine in vizita la fiecare doua saptamani. El se apropie de pensie si a promis ca o sa se mute inapoi in Brasov. In ochii albastri vedeam limpede urmele nostalgiei, cand imi povestea de balurile la care mergea cu raposatul sot, care lucra pe vremuri in armata. Mi-a povestit ca viata ei a fost una fericita, urandu-mi sa am parte de una cel putin la fel...
