28 mai 2015

Brad Mehldau Trio. De la Nirvana la samba

Seria Jazz Night Out aduce, în premieră pentru România, Brad Mehldau Trio. Evenimentul va avea loc la Sala Radio, în data de 26 noiembrie 2015.

Laureat cu premiul Festivalului de la Montreal, „al artiştilor care contribuie semnificativ la inovația jazz-ului”, și nominalizat de cinci ori la Premiile Grammy, Brad Mehldau este un maestro al interpretării și improvizației. Transformă piese din diverse stiluri muzicale, de la rock la samba și electro, în jazz. Este faimos pentru reinterpretările date unor piese Radiohead, Nirvana, Jeff Beck sau The Beatles. 

Vine la Bucureşti împreună cu bateristul Jeff Ballard şi basistul Larry Grenadier, doi muzicieni la fel de sclipitori ca liderul lor.


Prețul biletelor diferă în funcție de locul ocupat în sală: 95, 135 și 155 lei

27 mai 2015

Royal Blood out of the black

Mike Kerr, voce și bas, alături de Ben Thatcher (tobe) formează un duo rock, cu influențe blues și garage care, la nici un an de la lansarea albumului de debut, este prezent pe marile scene ale lumii. O adevărată reușită în stil britanic.
Poate sună desuet, dar este o realitate. Anul acesta, cei doi sunt în turneu cu Foo Fighters (Dave Grohl fiind și unul dintre cei care l-au inspirat pe Thatcher) și Iggy Pop, perioadă în care, se pare, vor scrie și materialele pentru al doilea album de studio.
Pentru început, albumului omonim apărut în august 2014 vreau să îi dedic un laudatio. Dacă primul single – Out of The Black (EP lansat în martie 2014) – a intrat mai târziu în playlistul personal, Blood Hands a fost compoziția care mi-a deschis calea, urmată de Figure It Out, Little Monster și Come on Over.

În plus, concertul live difuzat de BBC poate convinge orice amator al muzicii de calitate. Un sunet curat, simplu. Ești uimit de ușurința cu care basul devine chitară și este susținut de beat-ul energic al tobelor. 
Royal Blood este comparată de unele voci cu The Black Keys. Poate fi, dar doar din perspectiva de duo… Diferențele fiind clare când vine vorba despre vârstă și stil. „Ieșirea lumină” a fost rapidă, rămâne de văzut dacă și cum RB va continua ce a început. 


26 mai 2015

Faith No More – Sol Invictus (2015)

Sol Invictus, al șaptelea album al trupei Faith No More, s-a numărat printre cele mai așteptate
materiale discografice ale anului. Și asta poate pentru că americanii au decis să revină cu un nou disc după o pauză de opt ani. Apariția single-ului Superhero a iscat vâlvă pe rețelele de socializare, însă a fost puțin cam neconvingător. Deși programat să fie lansat la 19 mai, albumul a putut fi ascultat cu câteva săptămâni înainte.
Long story short – existau două variante: ori va fi bun, ori… După ce Album of The Year a oferit trei single-uri de referință pentru muzica trupei (Ashes to Ashes, Stripsearch și Last Cup of Sorrow), presiunea pe acest Sol Invictus era mare. Marea parte a fanilor a fost încântată de apariție.
Subiectiv privind, discul nu-mi arată un grup matur muzical. Pentru că FNM este sau ar trebui să fie. Surprind versurile, care nu sunt tocmai cele mai strălucite, și mi-aș fi dorit o muzică mai elaborată, care să dezvăluie experiența, evoluția trupei (doar activează din 1981). Pare că Billy Gould (bas), Mike Patton (voce), Jon Hudson (chitară), Mike Bordin (tobe) și Roddy Bottum (clape) au lucrat în grabă.

În așteptarea albumului, am trecut prin discografia Faith No More, descoperind și redescoperind  titluri, sounduri. Totuși, soarele nu m-a cucerit. Este o revelație, dar nu în acel sens. Nu aș putea alege o piesă despre care să spun că nu mă mai satur să o ascult. Dar continui să încerc.



Tracklist:
Sol Invictus
Superhero
Sunny Side Up
Separation Anxiety
Cone of Shame
Rise of the Fall
Black Friday
Motherfucker
Matador
From the Dead 

19 mai 2015

Hiromi: The Trio Project. Simon Phillips: „Să cânţi bine e greu în orice stil muzical”

În luna octombrie a anului 2012, publicam în revista BeWhere! un interviu - realizat cu ajutorul celor de la Twin Arts - care-l avea ca protagonist pe legendarul baterist Simon Phillips.
Ocazia? Primul concert Hiromi Uehara în formulă trio, la București. Pentru că la 30 iunie 2015, cei trei (Hiromi Uehara - pian, Anthony Jackson - bas, și Simon Phillips - tobe) revin la București, găsesc că este nimerită o reluare a discuției.

Ai cântat deopotrivă rock, de la hard la metal, pop, jazz, care este stilul cel mai apropiat de tine ca baterist, dar ca iubitor de muzică?
Este important să spun că am crescut cântând Dixieland, aşa cum au făcut cei mai mulţi toboşari de la începutul anilor '60 în Marea Britanie, aşa că se poate spune că rădăcinile mele sunt în jazz. Tradiţionalul ritm swing este primul pe care am învăţat să-l bat. Obişnuiam să cânt odată cu discurile big bandurilor swing şi până la pop. În acest fel am început să pot cânta un larg spectru de stiluri muzicale.
Cum poţi descrie stilul tău ca baterist?
Este o întrebare grea. Pete Townshend ar spune că are un fel de anarhie în el. Singurul lucru pe care pot să-l spun este că am un sound aparte şi nu contează ce gen muzical cânt, se pare că găsesc un mod de a-l face să sune unic.
Cum a evoluat colaborarea cu Hiromi Uehara şi Anthony Jackson?
Grupul este împreună de doi ani, însă concertăm de un an şi ceva. Cum toţi suntem mari ascultători ne-am dezvoltat foarte repede şi am găsit un stil unic care se schimbă de fiecare dată când cântăm. Suntem muzicieni deschişi, astfel ne putem schimba şi dezvolta muzica foarte rapid şi fluent.
În ce fel e diferită muzică pe care o faci cu Hiromi de cea pe care ai făcut-o cu Philippe Saisse and Pino Palladino? Din înregistrările live cu Hiromi:The Trio Project se vede foarte limpede că există o reală chimie şi o bucurie intensă de a cânta împreună. Se întâmplă la fiecare concert?
Sunt două elemente care fac acest grup diferit: Unu - este un trio, ceea ce ne lasă foarte mult spaţiu de manevră şi ne permite multe opţiuni. Doi - cântăm acustic, astfel că dinamica e extrem de importantă şi e o provocare să cânt pe un set de tobe atât de mare cum este al meu şi să nu „înec” sunetul unui grand piano care se află pe aceeaşi scenă cu mine. Aş spune chiar că acest trio este cea mai mare provocare a mea de până acum, răsplata muzicală fiind enormă.
Dintre toboşarii tuturor timpurilor, care crezi că a avut cea mai mare influenţă în muzică? Care este preferatul tău?
Este o întrebare dificilă, având în vedere că sunt foarte mulţi instrumentişti incredibili. Şi acum şi în trecut. Principalele mele influenţe vin de la Buddy Rich, Grady Tate, Louie Bellson, Tony Williams, Billy Cobham, Steve Gadd, Ian Paice, Tommy Aldridge, Bernard Purdie - ca să numesc câţiva. Şi chiar sunt câţiva. Vreau să punctez faptul că nu am fost influenţat în muzică doar de toboşari. Vorbesc despre muzicieni ca: John McLaughlin, Chick Corea, Stanley Clarke, Freddie Hubbard, Miles Davis, Mike Stern, Jeff Beck, Herbie Hancock, Ron Carter, Wayne Shorter. Apoi sunt grupuri precum Chicago, Yes, Jethro Tull etc.
A fost dificil să-l înlocuieşti pe Jeff Porcaro, bateristul trupei Toto? Cum te-au primit fanii trupei?
Depinde ce înţelegi prin dificil. Să cânţi bine e greu în orice stil muzical, problema este să o faci să pară uşor. Din punct de vedere tehnic, piesele Toto sunt o provocare, dar nu sunt dificile. Nu încerc să copiez felul în care un alt baterist le-a cântat. Am ascultat cu atenţie piesele lor (cele pe care trebuia să le cântăm în turneul din 1992) şi le-am interpretat în felul meu. În ceea ce priveşte acceptarea mea de către fanii Toto e o altă poveste. În general cred că s-au acomodat destul de repede pentru că erau pur şi simplu bucuroşi că trupa merge mai departe după moartea lui Jeff. Sunt douăzeci de ani de când cânt cu ei şi mi-am dăruit o bună bucată din viaţă formaţiei.
Ce sentimente te încearcă când te gândeşti la o înregistrare ca Sin After Sin a trupei Judas Priest? Dacă s-ar ivi ocazia, ai mai cânta cu ei?
M-am simţit foarte bine cântând pe acel disc, ca de altfel pe toate discurile pe care am apărut. La acel moment nu bănuiam că discul va deveni unul clasic, un simbol pentru numeroase trupe tinere de heavy metal. Mă amuză când tineri baterişti vin la mine şi îmi spun cât de mult i-a influenţat acel disc. Acelaşi lucru e valabil şi pentru albumul lui Michael Schenker din 1980. În altă ordine de idei, mi-ar plăcea cu siguranţă să mai cânt cu Judas Priest dacă o astfel de oportunitate ar apărea.
Mai ai timp pentru curse de maşini?
Din păcate. nu. O altă problemă e că locuiesc în L.A., care nu e tocmai o Mecca a curselor de maşini. E mult mai uşor în Europa şi îmi lipseşte chestia asta.
Spuneai într-un interviu că foarte mulţi baterişti talentaţi sunt lipsiţi de muzicalitate şi de bucuria de a cânta, împingând totul la extrem în ceea ce cântă. Totuşi, dacă muzică pe care o cânta chiar este agresivă, cum ar putea tinerii baterişti să adauge un pic de groove în interpretarea lor?
Orice gen muzical poate avea un groove puternic şi sunt convins că un producător competent ar face că totul să sune mult mai bine. Întrebarea e: tinerilor muzicieni le pasă de aceste lucruri? Probabil că nu, aşa că discuţia n-are rost. În orice caz, dacă aş fi chemat să produc una dintre aceste trupe garantez că rezultatul ar fi o muzică cu mult groove şi emoţie, fără să-şi piardă din agresivitate. Ca să vă faceţi o idee, ascultaţi Planet X – Moonbabies!!!
Cum se împacă latura artistică cu cea tehnică, de producător?
Sunt mereu conectate. Chiar acum în Kiev, răspunzând la acest interviu şi pregătindu-mă de concertul cu Hiromi şi Jackson, îmi dau seama că n-am mai repetat la tobe de două săptămâni. Ghici de ce? Pentru că am mixat şi masterizat un concert live al PSP (Phillipe, Saisse, Palladino). Mi-ar fi plăcut să mai am timp să exersez, se pare însă că asta mi-e norma zilele astea.

Născut în 1957, Simon Phillips este unul dintre cei mai importanţi baterişti englezi. Numele lui este legat de Toto, The Who, Judas Priest, Gary Moore sau Mike Oldfield. Bate cu beţe care-i poartă semnătura tobe Tama şi cinele Zildjian.

18 mai 2015

Roxette. O noapte furtunoasă

Aceasta este o cronică (mai mult) meteo. 17 mai 2015. Al treilea concert Roxette în România, anunțat să aibă loc la Arenele Romane din București, ne-a mobilizat.
Nu am fructificat primele două ocazii, iar acum părea momentul numai bun. 30 de ani de carieră, într-o duminică plăcută. La ora 20.15, porneam din centrul orașului cu un taxi. După nici 15 minute, coborârea la destinația dorită era imposibilă. Valuri de apă și rafale de gheață se prelingeau pe geamurile mașinii. Copacii se înclinau aproape 90 de grade, iar nivelul bălților de pe străzi era în creștere. „Întoarcem!”
Drumul a fost un calvar, care a culminat cu defectarea mașinii în care ne aflam, dar eram deja în afara ochiului furtunii. Înapoi, la Universitate, atmosfera era calmă. Pe pagina de Facebook a organizatorului eMagic se anunța încercarea de reluare a evenimentului. Eskobar, una dintre formațiile programate să cânte în deschidere, nu va mai fi urcat pe scenă. Se făcea proba echipamentelor și se spera reluarea cât de curând.  
Să mai încercăm o data. Acum, străzile erau blocate de poliție și de tramvaie rămase în pană, în bălți. N-a fost să fie!
Reacțiile apărute pe aceeași faimoasă rețea de socializare au fost dintre cele mai diverse. Oamenii surprinși de mega furtună la Arene nu au avut variante de adăpostire – vina concesionarului care nu a investit nimic în infrastructură. De cealaltă parte, angajații BGS au decis să transmit celor care încercau să intre că evenimentul nu mai are loc. Și, din toată această învălmășeală, organizatorul a fost scos vinovat.

Din fericire, concertul a fost o reușită, dar, din nefericire, nu și pentru cei care n-au ajuns. Poate, data viitoare…

foto: Sandra Knospe