rock in Bucharest

Sfârşitul lunii iunie şi începutul de iulie au fost marcate de câteva evenimente din zona rock, momente dintre cele mai diverse şi creatoare de probleme de toate tipurile.

Concertul Godsmack (27 iunie)a fost unul dintre cele mai bune din categoria metal la care am asistat de la Ozzy Osbourne, 2010, încoace. Sunet, forţă, prezenţă, toboşar… Public. După ce am rulat cu 1000hp, a venit – seara imediat următoare – rândul lui Slash, acompaniat de Myles Kennedy & The Conspirators. Nu am putut să nu remarc faptul că unul dintre chitariştii mei preferaţi nu prea a avut chef de cântat, că media de vârstă a publicului era mult mai scăzută decât în seara precedentă şi nici gafa lui Slash din timpul bisului “Paradise City” (o intrare nefericită a chitarei după prima strofă), ceea ce nu l-a făcut decât să arate că e om.

Cândva un loc al marilor întâlniri muzicale, Romexpo a devenit zilele acestea cuvântul cel mai prezent pe buzele amatorilor de rock.

Festivalul I Am the Rocker, ediţia pilot, care trebuia sã aibă loc aici s-a anulat din motive ce ţin de producţie, spun organizatorii. Gurile rele din târg spun că numărul biletelor vândute a fost prea mic, astfel, neacoperind partea de buget care s-ar fi dedus din acestea.

Un alt eveniment care a avut loc în partea de nord a oraşului a fost concertul Judas Priest – la 1 iulie. Muzical vorbind, concertul a ieşit bine, la fel şi cel al trupei germane Helloween, care a deschis pentru britanici. În ceea ce priveşte organizarea tonetelor pentru jetoane şi bere, a fost o problemă, au spus cei mai însetaţi dintre spectatori.

Oricum ar fi, partea bună din toată nebunia care poartă în România numele pretenţios de industrie – organizare de evenimente – este că nu ne plictisim.

Godsmack. 1.000 de cai putere, la Bucureşti

Cu 1.000 de cai putere, trupa Godsmack a susţinut cel mai bun concert rock al anului şi, dacă-mi este permis, unul dintre cele mai bune din toate timpurile, pe plaiuri româneşti.

Arenele Romane. Bucureşti. 27 iunie 2015
Ultimul concert Godsmack din turneul european 2015.
Primul concert al trupei americane în Capitală.
Aproximativ 4.500 de spectatori.
Cu o echipă de sunetişi amplasată în cortul dedicat, dar şi pe scenă, muzica a sunat şi răsunat bine. Încălzirea - dacă i se poate spune aşa - a fost făcută de trupa autohtonă Dirty Shirt, o combinaţie pe gustul unora / etno black metal / şi de grupul condus de Mike Terrana - toboşar recunoscut internaţional, dar care nu a arătat mare lucru pe scena de la Bucureşti.
Long story short... introducerea Godsmack în scenă a fost făcută de ”For Those About To Rock (We Salute You)”, iar concertul americanilor a început cu piesa care dă şi titlul celui mai recent album, ”1000hp”.
Pogo şi mosh-pit. Am participat din imediata apropiere. Cetăţeni turmentaţi, care nu mai ştiau pe ce lume sunt (din categoria ”frate, n-am înţeles nimic din concertul ăsta!”), domnişoare pe jumătate dezbrăcate, fani care au fredonat toate versurile, care nu au ratat nicio bătaie a lui Shannon Larkin - toţi au rămas cu aceeaşi senzaţie. de bine.
”Batalla de los tambores” a fost ”mai bună decât aia de pe YouTube”... Sully Erna şi mai-sus-numitul Shannon au trecut de la compoziţii Neil Peart, AC/DC şi Queen, la Led Zeppelin şi Aerosmith.
După o oră şi 45 de minute, au promis că se întorc. Sper. Şi mai trag speranţă ca următorul să fie cel puţin la fel de bun.


Anul naşterii: 1995
Albume: "Godsmack" (1998), "Awake" (2000), "Faceless" (2003), "IV" (2006), "The Oracle" (2010) şi "1000hp" (2014)
Trupa: Sully Erna (voce, chitară), Tony Rombola (chitară, voce), Robbie Merrill (bas) şi Shannon Larkin (tobe)

Albume home made

articol publicat @ BeWhere.ro 
Nu este vorba despre posibilități. Este vorba despre rockul - stare de spirit. Artiști de renume au

înregistrat albume nu în studiouri, ci acasă, în case închiriate ori în garaje.

Nume precum The Rolling Stones, Bruce Springsteen și The White Stripes se numără printre cele care au ales sau au fost nevoite de împrejurări să aleagă a fi nonconformiste în ceea ce privește înregistrarea materialelor muzicale.

Am ales cinci albume rock care s-au dovedit cu adevărat reușite.

În 1972, nărăvașii The Rolling Stones, aveau să lanseze dublul album Exile On Main St. Materialul a fost scris pe parcursul a trei ani (1969 – 1971), iar problemele care au dus la împărțirea înregistrărilor de studio din Marea Britanie și Los Angeles și cele din casa Stargroves (UK) a lui Jagger și vila Nellcôte (Coasta de Azur) a lui Richards au apărut din cauza tracklistului. Piesele Brown Sugar și Wild Horses erau menite să apară pe acest album, însă trupa a fost forțată la momentul respectiv să le introduce pe Sticky Fingers. Contractul cu managementul a fost închis și Exile On Main St. a apărut după trei ani de muncă.

Zece ani mai târziu, albumul „de dormitor” al lui Bruce Springsteen avea să devină unul dintre cele mai apreciate din discografia acestuia. Nebraska, brut și întunecat. Springsteen a înregistrat – la 3 ianuarie 1982 – cele zece piese în dormitorul casei sale din New Jersey. A urmat (să facă) istorie.

Pretty good job for a home recording, albumul De Stijl (2000) semnat The White Stripes – al doilea al duoului, a fost „asamblat” în sufrageria cuplului. Materialul discografic a luat numele curentului artistic olandez – De Stijl – al cărui admirator era la acea vreme Jack White.

De cealaltă parte, un alt duo celebru – The Black Keys – a înregistrat al treilea album într-o fostă fabrică de cauciucuri din orașul natal, Akron, în 2004. Rubber Factory, care a prins viață în aproximativ cinci luni, s-a remarcat, printre altele, prin piesele When the Light Go Out și Girl is On My Mind.

În anul 2010, Dave Grohl avea să-și cheme colegii Foo Fighters în garajul lui din Encino, California, pentru o sesiune de înregistrări integral analog. Ce a ieșit? În aprilie 2011, albumul Wasting Light, cu extrase de referință pentru trupă, ca: These Days, Walk, I Should Have Known sau Rope.

„Există poezie în a fi o trupă care cântă pe Wembley sold out, dar face un album în garaj. De ce să mergem la cel mai scump studio cu cel mai mare producător și să folosim cel mai tare echipament? Unde e rock n roll-ul în asta?!” – Dave Grohl 

Godsmack, Slash ori Hiromi? Robbie sau BLS?

La începutul sezonului cald, asta se întâmpla undeva prin luna mai, am întocmit o listă cu evenimentele muzicale la care îmi doresc să particip vara asta. În București. Planul nu este foarte mare, dar e destul de solicitant.
În luna iunie, mi-am zis că nu trebuie ratate concerte Godsmack, Slash feat. Miles Kennedy and The Conspirators Army și nici Hiromi: The Trio Project.
Dacă ultimele două colaborări/proiecte muzicale ar fi, pentru mine, la a doua vizionare, primul este o premieră și pentru țară. Unele voci ar spune că Toto este, de asemenea, un concert de neratat. Dacă nu ar fi fost programat în aceeași zi cu Godsmack și dacă asta s-ar fi întâmplat acum zece ani, ar fi fost și pentru mine. Altfel, aleg varianta metal a serii de 27 iunie. 
Slash feat. Miles Kennedy and The Conspirators Army concertează tot la Arenele Romane, o zi mai târziu. La 28 iunie. 
Pianista japoneză Hiromi Uehara, basistul Anthony Jackson și bateristul Simon Phillips vin la Sala Radio, în seara de 30 iunie. După formidabila reprezentație a celor trei din 2012, cu siguranță și aceasta se va ridica la nivel. 


Pentru luna iulie, situația este ceva mai diversă, ca să spun așa. La începutul lunii, chiar în prima zi, de fapt, revine Judas Priest - pentru mine ar fi o premieră, motiv pentru care vreau să mă prezint la Romexpo. 

17 iulie este ziua Robbie Williams - în Piața Constituției. Cum spuneam prin luna februarie în BeWhere: Este showman-ul total, cu o atitudine ce dezarmează, cu o voce care nu l-a părăsit (încă), însoțit în ultimii anii de producții grandioase, de muzicieni aleși pe sprânceană, de un grup de dansatoare de invidiat. Deci, trebuie văzut.

La Sala Palatului vine o interpretă aflată pe val, o voce impresionantă: Beth Hart. Șase zile mai târziu, revedem (cu siguranță) Black Label Society la Arenele Romane.

Așadar, vara lui 2015 arată bine. Mai bine decât ultimele două. Cel puțin, muzical vorbind.

Brad Mehldau Trio. De la Nirvana la samba

Seria Jazz Night Out aduce, în premieră pentru România, Brad Mehldau Trio. Evenimentul va avea loc la Sala Radio, în data de 26 noiembrie 2015.

Laureat cu premiul Festivalului de la Montreal, „al artiştilor care contribuie semnificativ la inovația jazz-ului”, și nominalizat de cinci ori la Premiile Grammy, Brad Mehldau este un maestro al interpretării și improvizației. Transformă piese din diverse stiluri muzicale, de la rock la samba și electro, în jazz. Este faimos pentru reinterpretările date unor piese Radiohead, Nirvana, Jeff Beck sau The Beatles. 

Vine la Bucureşti împreună cu bateristul Jeff Ballard şi basistul Larry Grenadier, doi muzicieni la fel de sclipitori ca liderul lor.

Prețul biletelor diferă în funcție de locul ocupat în sală: 95, 135 și 155 lei

Royal Blood out of the black

Mike Kerr, voce și bas, alături de Ben Thatcher (tobe) formează un duo rock, cu influențe blues și garage care, la nici un an de la lansarea albumului de debut, este prezent pe marile scene ale lumii. O adevărată reușită în stil britanic.

Poate sună desuet, dar este o realitate. Anul acesta, cei doi sunt în turneu cu Foo Fighters (Dave Grohl fiind și unul dintre cei care l-au inspirat pe Thatcher) și Iggy Pop, perioadă în care, se pare, vor scrie și materialele pentru al doilea album de studio.

Pentru început, albumului omonim apărut în august 2014 vreau să îi dedic un laudatio. Dacă primul single – Out of The Black (EP lansat în martie 2014) – a intrat mai târziu în playlistul personal, Blood Hands a fost compoziția care mi-a deschis calea, urmată de Figure It Out, Little Monster și Come on Over.

În plus, concertul live difuzat de BBC poate convinge orice amator al muzicii de calitate. Un sunet curat, simplu. Ești uimit de ușurința cu care basul devine chitară și este susținut de beat-ul energic al tobelor. 

Royal Blood este comparată de unele voci cu The Black Keys. Poate fi, dar doar din perspectiva de duo… Diferențele fiind clare când vine vorba despre vârstă și stil. „Ieșirea lumină” a fost rapidă, rămâne de văzut dacă și cum RB va continua ce a început. 

Faith No More – Sol Invictus (2015)

Sol Invictus, al șaptelea album al trupei Faith No More, s-a numărat printre cele mai așteptate

materiale discografice ale anului. Și asta poate pentru că americanii au decis să revină cu un nou disc după o pauză de opt ani. Apariția single-ului Superhero a iscat vâlvă pe rețelele de socializare, însă a fost puțin cam neconvingător. Deși programat să fie lansat la 19 mai, albumul a putut fi ascultat cu câteva săptămâni înainte.

Long story short – existau două variante: ori va fi bun, ori… După ce Album of The Year a oferit trei single-uri de referință pentru muzica trupei (Ashes to Ashes, Stripsearch și Last Cup of Sorrow), presiunea pe acest Sol Invictus era mare. Marea parte a fanilor a fost încântată de apariție.

Subiectiv privind, discul nu-mi arată un grup matur muzical. Pentru că FNM este sau ar trebui să fie. Surprind versurile, care nu sunt tocmai cele mai strălucite, și mi-aș fi dorit o muzică mai elaborată, care să dezvăluie experiența, evoluția trupei (doar activează din 1981). Pare că Billy Gould (bas), Mike Patton (voce), Jon Hudson (chitară), Mike Bordin (tobe) și Roddy Bottum (clape) au lucrat în grabă.

În așteptarea albumului, am trecut prin discografia Faith No More, descoperind și redescoperind  titluri, sounduri. Totuși, soarele nu m-a cucerit. Este o revelație, dar nu în acel sens. Nu aș putea alege o piesă despre care să spun că nu mă mai satur să o ascult. Dar continui să încerc.

Tracklist:
Sol Invictus
Superhero
Sunny Side Up
Separation Anxiety
Cone of Shame
Rise of the Fall
Black Friday
Motherfucker
Matador

From the Dead 

Hiromi: The Trio Project. Simon Phillips: „Să cânţi bine e greu în orice stil muzical”

În luna octombrie a anului 2012, publicam în revista BeWhere! un interviu - realizat cu ajutorul celor de la Twin Arts - care-l avea ca protagonist pe legendarul baterist Simon Phillips.

Ocazia? Primul concert Hiromi Uehara în formulă trio, la București. Pentru că la 30 iunie 2015, cei trei (Hiromi Uehara - pian, Anthony Jackson - bas, și Simon Phillips - tobe) revin la București, găsesc că este nimerită o reluare a discuției.

Ai cântat deopotrivă rock, de la hard la metal, pop, jazz, care este stilul cel mai apropiat de tine ca baterist, dar ca iubitor de muzică?
Este important să spun că am crescut cântând Dixieland, aşa cum au făcut cei mai mulţi toboşari de la începutul anilor '60 în Marea Britanie, aşa că se poate spune că rădăcinile mele sunt în jazz. Tradiţionalul ritm swing este primul pe care am învăţat să-l bat. Obişnuiam să cânt odată cu discurile big bandurilor swing şi până la pop. În acest fel am început să pot cânta un larg spectru de stiluri muzicale.

Cum poţi descrie stilul tău ca baterist?
Este o întrebare grea. Pete Townshend ar spune că are un fel de anarhie în el. Singurul lucru pe care pot să-l spun este că am un sound aparte şi nu contează ce gen muzical cânt, se pare că găsesc un mod de a-l face să sune unic.

Cum a evoluat colaborarea cu Hiromi Uehara şi Anthony Jackson?
Grupul este împreună de doi ani, însă concertăm de un an şi ceva. Cum toţi suntem mari ascultători ne-am dezvoltat foarte repede şi am găsit un stil unic care se schimbă de fiecare dată când cântăm. Suntem muzicieni deschişi, astfel ne putem schimba şi dezvolta muzica foarte rapid şi fluent.

În ce fel e diferită muzică pe care o faci cu Hiromi de cea pe care ai făcut-o cu Philippe Saisse and Pino Palladino? Din înregistrările live cu Hiromi:The Trio Project se vede foarte limpede că există o reală chimie şi o bucurie intensă de a cânta împreună. Se întâmplă la fiecare concert?
Sunt două elemente care fac acest grup diferit: Unu - este un trio, ceea ce ne lasă foarte mult spaţiu de manevră şi ne permite multe opţiuni. Doi - cântăm acustic, astfel că dinamica e extrem de importantă şi e o provocare să cânt pe un set de tobe atât de mare cum este al meu şi să nu „înec” sunetul unui grand piano care se află pe aceeaşi scenă cu mine. Aş spune chiar că acest trio este cea mai mare provocare a mea de până acum, răsplata muzicală fiind enormă.

Dintre toboşarii tuturor timpurilor, care crezi că a avut cea mai mare influenţă în muzică? Care este preferatul tău?
Este o întrebare dificilă, având în vedere că sunt foarte mulţi instrumentişti incredibili. Şi acum şi în trecut. Principalele mele influenţe vin de la Buddy Rich, Grady Tate, Louie Bellson, Tony Williams, Billy Cobham, Steve Gadd, Ian Paice, Tommy Aldridge, Bernard Purdie - ca să numesc câţiva. Şi chiar sunt câţiva. Vreau să punctez faptul că nu am fost influenţat în muzică doar de toboşari. Vorbesc despre muzicieni ca: John McLaughlin, Chick Corea, Stanley Clarke, Freddie Hubbard, Miles Davis, Mike Stern, Jeff Beck, Herbie Hancock, Ron Carter, Wayne Shorter. Apoi sunt grupuri precum Chicago, Yes, Jethro Tull etc.

A fost dificil să-l înlocuieşti pe Jeff Porcaro, bateristul trupei Toto? Cum te-au primit fanii trupei?
Depinde ce înţelegi prin dificil. Să cânţi bine e greu în orice stil muzical, problema este să o faci să pară uşor. Din punct de vedere tehnic, piesele Toto sunt o provocare, dar nu sunt dificile. Nu încerc să copiez felul în care un alt baterist le-a cântat. Am ascultat cu atenţie piesele lor (cele pe care trebuia să le cântăm în turneul din 1992) şi le-am interpretat în felul meu. În ceea ce priveşte acceptarea mea de către fanii Toto e o altă poveste. În general cred că s-au acomodat destul de repede pentru că erau pur şi simplu bucuroşi că trupa merge mai departe după moartea lui Jeff. Sunt douăzeci de ani de când cânt cu ei şi mi-am dăruit o bună bucată din viaţă formaţiei.

Ce sentimente te încearcă când te gândeşti la o înregistrare ca Sin After Sin a trupei Judas Priest? Dacă s-ar ivi ocazia, ai mai cânta cu ei?
M-am simţit foarte bine cântând pe acel disc, ca de altfel pe toate discurile pe care am apărut. La acel moment nu bănuiam că discul va deveni unul clasic, un simbol pentru numeroase trupe tinere de heavy metal. Mă amuză când tineri baterişti vin la mine şi îmi spun cât de mult i-a influenţat acel disc. Acelaşi lucru e valabil şi pentru albumul lui Michael Schenker din 1980. În altă ordine de idei, mi-ar plăcea cu siguranţă să mai cânt cu Judas Priest dacă o astfel de oportunitate ar apărea.

Mai ai timp pentru curse de maşini?
Din păcate. nu. O altă problemă e că locuiesc în L.A., care nu e tocmai o Mecca a curselor de maşini. E mult mai uşor în Europa şi îmi lipseşte chestia asta.

Spuneai într-un interviu că foarte mulţi baterişti talentaţi sunt lipsiţi de muzicalitate şi de bucuria de a cânta, împingând totul la extrem în ceea ce cântă. Totuşi, dacă muzică pe care o cânta chiar este agresivă, cum ar putea tinerii baterişti să adauge un pic de groove în interpretarea lor?
Orice gen muzical poate avea un groove puternic şi sunt convins că un producător competent ar face că totul să sune mult mai bine. Întrebarea e: tinerilor muzicieni le pasă de aceste lucruri? Probabil că nu, aşa că discuţia n-are rost. În orice caz, dacă aş fi chemat să produc una dintre aceste trupe garantez că rezultatul ar fi o muzică cu mult groove şi emoţie, fără să-şi piardă din agresivitate. Ca să vă faceţi o idee, ascultaţi Planet X – Moonbabies!!!

Cum se împacă latura artistică cu cea tehnică, de producător?
Sunt mereu conectate. Chiar acum în Kiev, răspunzând la acest interviu şi pregătindu-mă de concertul cu Hiromi şi Jackson, îmi dau seama că n-am mai repetat la tobe de două săptămâni. Ghici de ce? Pentru că am mixat şi masterizat un concert live al PSP (Phillipe, Saisse, Palladino). Mi-ar fi plăcut să mai am timp să exersez, se pare însă că asta mi-e norma zilele astea.

Născut în 1957, Simon Phillips este unul dintre cei mai importanţi baterişti englezi. Numele lui este legat de Toto, The Who, Judas Priest, Gary Moore sau Mike Oldfield. Bate cu beţe care-i poartă semnătura tobe Tama şi cinele Zildjian.

Roxette. O noapte furtunoasă

Aceasta este o cronică (mai mult) meteo. 17 mai 2015. Al treilea concert Roxette în România, anunțat să aibă loc la Arenele Romane din București, ne-a mobilizat.

Nu am fructificat primele două ocazii, iar acum părea momentul numai bun. 30 de ani de carieră, într-o duminică plăcută. La ora 20.15, porneam din centrul orașului cu un taxi. După nici 15 minute, coborârea la destinația dorită era imposibilă. Valuri de apă și rafale de gheață se prelingeau pe geamurile mașinii. Copacii se înclinau aproape 90 de grade, iar nivelul bălților de pe străzi era în creștere. „Întoarcem!”

Drumul a fost un calvar, care a culminat cu defectarea mașinii în care ne aflam, dar eram deja în afara ochiului furtunii. Înapoi, la Universitate, atmosfera era calmă. Pe pagina de Facebook a organizatorului eMagic se anunța încercarea de reluare a evenimentului. Eskobar, una dintre formațiile programate să cânte în deschidere, nu va mai fi urcat pe scenă. Se făcea proba echipamentelor și se spera reluarea cât de curând.  

Să mai încercăm o data. Acum, străzile erau blocate de poliție și de tramvaie rămase în pană, în bălți. N-a fost să fie!

Reacțiile apărute pe aceeași faimoasă rețea de socializare au fost dintre cele mai diverse. Oamenii surprinși de mega furtună la Arene nu au avut variante de adăpostire – vina concesionarului care nu a investit nimic în infrastructură. De cealaltă parte, angajații BGS au decis să transmit celor care încercau să intre că evenimentul nu mai are loc. Și, din toată această învălmășeală, organizatorul a fost scos vinovat.

Din fericire, concertul a fost o reușită, dar, din nefericire, nu și pentru cei care n-au ajuns. Poate, data viitoare…

foto: Sandra Knospe

Soen & LizZard in review

În micuța Poppodium 013, Tilburg (Olanda), cu o capacitate de aproximativ 250 de persoane, la 15 martie, au urcat pe scenă două grupuri de progressive metal: francezii LizZard și suedezii Soen.

Primii, aflați acum în turneu european alături de Soen, o au în centru pe excentrica Katy

Elwell (tobe). În același timp, basul lui William Knox și chitara și vocea lui Mathieu Ricou au făcut un tot reușit. Cei trei au sunat bine – pe alocuri, chiar foarte bine. Cu o istorie de nouă ani, LizZard au reușit în cele 45 de minute să impresioneze. Pentru că despre Soen știam mai multe și era un pom pe bună dreptate lăudat, aș putea spune că LizZard a fost revelația serii.

După câteva minute de așteptare, lumina scade și pe scenă apar câteva vase fumegânde și tot atâtea ventilatoare. Tămâie. După ce tot mirosul a învăluit sala, pe scenă apare Soen. Supranumit supergrup, Soen a interpretat piese de pe cele două albume lansate până în prezent. Concertul a început cu Tabula Rasa și a continuat, printre altele, cu Dalenda, Kanvas, Fraccions. S-a încheiat cu Savia și au urmat două piese la bis: The Words și Pluton. 

Dacă în timpul actului LizZard publicul s-a tot foit – ba la fumoar, ba la barul din hol, timp de o oră a stat smirnă, urmărind și ascultând basul preponderent al lui Stefan Stenberg. Apoi au început să se retragă. De ce? Pentru că – bănuiesc – din exces de zel, inginerul de sunet a ridicat prea mult volumul pentru Soen, iar rezultatul a fost ceva greu de descifrat. A fost o eroare de pilotaj, dar și mai mult de atât – a fost păcat.

Citește materialul integral pe BeWhere.ro

Dave Lombardo: Am fost făcut să fiu pe scenă

Neînfricat și dur, Dave Lombardo a dat câteva răspunsuri înaintea concertului pe care Philm l-a susținut la București în data de 6 martie 2015. Fondatorul proiectului nominalizează toboșarii pe care îi consideră inovativi la această oră, dar dezvăluie și obiceiurile din sala de repetiții.

La 16 februarie ai aniversat 50 de ani, felicitări! Ce-ți dorești pentru următoarea jumătate de secol?

Mulțumesc, dorința mea este foarte simplă: aceea de a fi plină de sănătate, fericire, dragoste și tobe.

Este adevărat că Gene Hoglan te-a influențat ca toboșar? Cum ai descrie stilul tău?

Este adevărat că Gene făcea parte din echipa tehnică a Slayer și că a insistat în ceea ce mă privește asupra tobei mari la repetiții, într-o zi, spunându-mi să mă concentrez pe piciorul meu stâng. Cam asta este. Îl iubesc, dar asta-i tot. Cât despre stilul meu: autodidact, fearless & heavy.

În zilele noastre, cine ți se pare a fi un toboșar inovativ, interesant?

Edgar Livengood (Jucifer, n.r.), Eloy Casagrande (Sepultura, n.r.), Gabe Serbian (The Locust, n.r.)...

Cele două albume Philm dezvăluie o nouă formulă muzicală, care este abordarea ta acum?

Este aceea de a încerca și de a crea întotdeauna ceva ce nu s-a mai auzit. Familiaritatea poate naște hituri, dar să fii inovator naște împlinire.

Cum te simți din nou în turneu?

Incredibil! Am fost făcut să fiu pe scenă. Este locul în care mă simt cel mai bine și viu.

Ai un program riguros de repetiții? Câte ore petreci în sală? Faci coveruri?

Nu chiar. Am un program riguros, în general, legat de toate proiectele din care am fost suficient de norocos să fac parte. Cu Philm, repetăm de câte ori este posibil, cât de mult este posibil, dar pot fi 5 ore într-o zi, apoi nimic timp de două săptămâni. C*cat, putem scrie un album în 5 ore… Recent, a trebuit să facem niște coveruri și mi-a făcut plăcere. S-ar putea să păstrăm câteva în setlist.

Cât timp folosești o pereche de bețe?

Depinde de starea pe care o am.

Ți se pare dificil să bați pe alte seturi de tobe decât ale tale?

Nu este greu, le iau bucată cu bucată și le fac pe stilul meu.

Ai văzut filmul Whiplash? Cum ți se pare povestea?

Da, l-am văzut recent, în timp ce zburam spre casă din America de Sud. Tot ce atrage atenția asupra a ceea ce mă interesează pe mine este minunat. Dar, uau, a fost intens și, pe alocuri, supărător. M-a făcut să fiu recunoscător că sunt autodidact! Una peste alta, un film bun.

Îți mulțumesc.

Mulțumesc, Patricia.

interviu publicat pe site-ul BeWhere.ro 

Chris Cornell – Unplugged in Sweden

Versatilă precum cea a lui Robert Plant, vocea de 4 octave a lui Chris Cornell emoționează în aceeași măsură în care mobilizează spiritul.

De ce vorbesc despre acest material după 9 ani? Pentru că acest live Unplugged in Sweden poate fi ascultat la fel de bine și acum. Pentru că sunt puține voci care duc un unplugged solo, pentru că ne aflăm în fața unor compoziții de referință.

Piese Temple Of The Dog (pepiniera Soundgarden și Pearl Jam), Audioslave și Soundgarden stau alături, la fel de acustic, de coveruri Billie Jean (Michael Jackson), Redemption Song (Bob Marley),  Peace, Love And Understanding (Elvis Costello) și Thank You (Led Zeppelin).

Cum sigur știți, cea mai cunoscută interpretare de pe acest album este suprinzătoarea variantă a hitului Billie Jean, însă veți descoperi cu aceeași uimire (dacă nu ați făcut-o deja) versiunile Like a Stone, Wide Awake, Be Yourself, Original Fire (Audioslave) sau Black Hole Sun (Soundgarden). 

Multi-instrumentalist, Christopher John Boyle (pe numele său adevărat) și-a început cariera în 1984 – la vârsta de 20 de ani, iar în cele trei decenii de activitate a colaborat cu o serie de nume importante ale muzicii, fiind unul dintre pilonii grunge ai Seattle.

Tracklist:

01) Doesn't Remind Me (Audioslave)
02) Like A Stone (Audioslave) 
03) Wide Awake (Audioslave) 
04) Fell On Black Days (Soundgarden) 
05) Be Yourself (Audioslave) 
06) Billie Jean (Michael Jackson cover) 
07) Original Fire (Audioslave) 
08) Redemption Song (Bob Marley cover) 
09) Peace,Love And Understanding (Elvis Costello cover) 
10) All Night Thing (Temple Of The Dog) 
11) Black Hole Sun (Soundgarden) 
12) Call Me A Dog (Temple Of The Dog) 
13) Thank You (Led Zeppelin cover) 

articol publicat pe site-ul BeWhere.ro