Penibil, din fr. Pénible

Momentele penibile nu ocolesc pe nimeni.

Pe mine ma binedispun, atata timp cat pastreaza o urma de decenta. N-am inteles niciodata apetitul americanilor, spre exemplu, pentru umorul de gen. Sigur va amintiti filme ca «American Pie» , desigur, sau tampenii de gen cu adolescenti in prim plan.

Sunt persoane carora, daca li s-a intins rimelul sau patat pantalonul, traiesc o adevarata drama. Ei bine, nu ma incradrez aici. Chiar daca mama si acum ma scruteaza atent de cate ori ma vede, asigurandu-se ca hainele sunt curate si calcate, sau ca pantofii sunt lustruiti, nu mi-am creat o obsesie din asta. Daca se sifoneaza camasa, nicio problema, cred ca e de inteles ca autobuzele sunt pline sau ca atunci cand geanta de pe umar cantareste 3 kg n-o s-o lase nedungata. La fel si cu murdaria. Pai cine a pomenit un alb impecabil in orasul asta? Nici in negru nu poti fi perfect curat, si asta pentru ca praful se vede. El nu sta niciodata departe. Zboara, se aseaza si ramane pana la o ulterioara spalare. Praful este genul care suna a doua zi. El nu te paraseste niciodata de bunavoie. Este, poate, cel mai fidel, si combinat cu apa, poti crede ca nu vei scapa de el toata viata.

Penibil, din fr. Pénible, este atunci cand – asa cum incepe de regula o definitie orala in RO – o actiune ce parea inofensiva are urmari neasteptate care, de cele mai multe ori, te fac sa pari cel putin imgramadit, daca nu chiar prostut.

De exemplu. Astazi, cu o intarziere de jumatate de ora, cobor din autobuz. Berzei, aglomeratie, masini cat vezi cu ochii. Imi spun ca n-are rost, pentru inca 2 minute, sa nu ma opresc in acel moment la magazin, pentru ca, mai apoi, va fi mai greu sa ies din institutie, iar sa astept ca o colega sa faca iar treaba asta ar fi… penibil. Traversez grabita si dau, la fel de precipitata, sa deschid usa supermarketului. Un maner rotund, pe care mana nu a putut sub nicio forma sa-l stranga. Aluneca din palma, iar eu mi-am pierdut echilibrul. Partea decenta a momentului a reprezentat-o un domn, care m-a prins din picajul meu ce mi-ar fi putut fi fatal in mijlocul unei intersectii aglomerate. A zambit, unii dintre noi au ras chiar, si m-am vazut nevoita sa explic problema. Desigur, usa era de vina, prea grea si cu un maner rotund si alunecos. Pornind de la intrebarea mai mult sau mai putin retorica „dar cine ma cunoaste?”, momentul, chiar si dus la extrema (de jos, in acest caz), nu ar fi fost atat de tragic, social vorbind. In schimb, mi-ar fi fost destul de greu sa nu-mi reaccidentez piciorul drept, riscand sa devina „impracticabil”, cum spunea cineva.

Cercetand cotloanele propriei minti, un moment de maxima glorie isi face aparitia – pe langa penibilele intrari in usa, pentru ca nu se calculeaza niciodata corect distanta dintre toc si bucata de lemn care sta intredeschisa; alunecat ca pe derdelus pe o intinsa portiune de scara, sub privirile admirative ale colegilor de facultate; adormit in bar dupa o noapte de munca; sforait intr-un pat strain; sfatuita de parinti, chiar si la varsta cu care ma mandresc, sa nu stau pana tarziu in noapte la terasa, sa nu fac baie singura in mare, sa ma adapostesc de ploaie ori sa nu uit sa deschid geamurile noaptea, sa se racoreasca in casa – imi amintesc de 1 mai 2002, Vama Veche.

Ma aflam pentru prima data, de 1 mai, la mare. In Vama. Pe vremea aia, era inca ok. Trebuie sa marturisesc ca in cei patru ani de liceu, de facultate, apoi la master si la slujbele pe care le-am detinut (sau m-au detinut), am fost celebra si, desigur, modesta. Nu incape indoiala! De cele mai multe ori, avand si un partener/a cu care imparteam gloria.

De data aceasta, in Vama, dupa o reusita saptamana petrecuta la Sulina, unde notorietatea fusese castigata cu maxim de puncte si acorduri de chitara, ma aflam nu cu una, ci cu doua gasti, iar celebritatea n-o imparteam cu nimeni. Pe de-o parte se aflau fetele din camin si prietenii lor, de cealalta – punkerii, prieteni ai unei bune si dragi colege si prietene din facultate.

Dupa o zi friguroasa, mai intai, apoi foarte calduroasa, dupa zece pahare de bere de la care n-am avut nimic, draft-uri care au dat batai de cap tuturor, ajungem dupa inserat la ceea ce avea sa devina Expirat. In spate, se afla Jack, unde muzica era mai pe gustul meu, dar daca gasca se afla aici… Vlase, cel care avea spatiul la acel moment, sapase (probabil nu chiar el) niste mari gropi. Pesemne pentru a adaposti niste piloni ce ar fi ajutat la acoperirea terasei sau habar n-am! Cert este ca amicilor mei le-a venit monstruoasa idee sa mute masa la care stateam cat mai aproape de o astfel de groapa, ca atunci cand intra cate un nefericit mai boem sa cada in ea. Trebuie mentionat ca nu am participat la aceasta idee, mi s-a parut imberba si putin periculoasa, chiar daca gropile n-aveau mai mult de 40 cm adancime. Si, intr-adevar, cum intrau pe poarta, picau vamaiotii ca secerati. Se ridicau delicat, unii zambeau, altii injurau printre dinti, in sfarsit, nu se supara nimeni foarte rau. Si, cum stateam asa la o vorba, din difuzoare se aude Billy Idol. Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri. „Rebel Yell”! Pentru ca prin spate nu aveam cum trece, sa ajung la prietenii care creasera un ring in colbul Vamii, pun piciorul drept pe banca si pe cel stang jos, sa cobor. Al doilea insa a nimerit direct intr-o groapa, iar intreaga geaca de piele neagra din dotare era acum gri-maro. Totul s-a petrecut intr-o fractiune de secunda. Cand m-am dezmeticit, eram intinsa ca un Isus (sa-mi fie iertata comparatia) pe jos, insa Generalul a fost prompt si m-a ridicat, consolandu-ma ca nu m-a vazut nimeni. Nuuu, nici vorba. Doar ca, dintr-o data, prieteni din toate partile isi faceau aparitia, imbratisandu-ma si curatandu-ma. Oameni de treaba! Mi se intampla sa rad cu lacrimi si acum, cand povestesc intamplarea si ma vad intinsa in praful din Vama. Ce-i drept, va ramane unul dintre momentele mele de aur!

Legat de aceleasi doua zile de Vama, ma aflam in a doua practica din anul II de facultate. Cu baza la Calimanesti, am cutreierat Fagarasul si imprejurimile, dar am trecut si prin Costesti, sa vedem Trovantii. Si cum ne fotografiam cu falusurile pietroase, o colega de an, pe care o stiam din vedere, se opreste in apropierea noastra, a fetelor cool. Ma rog, de fapt baietii de la Geologie ne poreclisera Pokemoni – eram trei gagici maruntele, tot timpul puse pe harjoneala. Colega de an - o tipa bruneta, cu par lung si o figura inteligenta si serioasa, pe care am mai intalnit-o si dupa terminarea facultatii - intra in vorba, intrebandu-ma ce mai fac. Ii raspund aproape sec „bine” si ea continua. „Te-am vazut in Vama, erai cu gasca de prieteni”. „Da, am fost, dar eu nu te-am vazut”, a venit si replica mea, intr-un mod atat de natural, fara sa ma gandesc nicio clipa cat de arogant a putut sa sune. Un moment absolut penibil, pe care nici acum nu am reusit sa-l indrept, desi nu cred ca mai are vreo importanta pentru respectiva. E foarte probabil sa se fi prescris. Sper!

Desi imi spun de fiecare data sa gandesc bine inainte sa deschid gura sau sa actionez, nu reusesc de fiecare data. Asa ca reusesc frecvent sa dau cu oistea-n gard. Cand imi amintesc de propria promisiune, tac. Si atunci momentele penibile se inmultesc...

to be continued, for sure!