De la cea mai frageda varsta am pornit pe calea rockului. Inainte de ‘89, ocazional, ascultam muzici la magnetofonul pe care tata il ingrijea cu simt de raspundere, stergand capul de redare cu spirt inainte de fiecare auditie – este foarte probabil ca aceasta actiune sa fi fost nu de intretinere, ci de reparatie – si incarcam propriul soft cu povesti despre discuri Phoenix si Led Zeppelin care-i trecusera prin mana in vremea studentiei de la Timisoara.
La numai 8 ani, am auzit pentru prima data vorba “Child in time”. Era ceva dincolo de cuvinte. Parea dintr-un alt spatiu. Fabulos!
Pentru ca aparusera in Bucuresti, deci la 50 km de casa, comerciantii de casete si discuri, si cu norocul de a avea o sora mai mare si un tata care aproape facea naveta in capitala, mi-a fost dat sa ascult cea mai complexa piesa rock a tuturor timpurilor pana sa implinesc varsta de 10 ani. Si m-a convins!
Domnul Gillan isi merita renumele, iar in ‘92 am suferit ca n-am vazut concertul de la Bucuresti, si nici Uriah Heep, nici Krypton despre care auzeam atatea sau Survolaj – care “lasasera oamenii cu gurile cascate”.
Am constientizat numele Jim Morrison prin ‘94. Singurul meu var primar avea vreo 3 anisori si un par buclat, blond, iar figura lui l-a facut pe tata sa-l asemene cu liderul Doors. L-am intrebat atunci care-i treaba cu Morrison asta, mi-a povestit cate ceva si muream de curiozitate sa-l ascult, sa-l vad. Sigur, ca majoritatea, am ajuns sa-l si citesc, invatand toate vrsurile din cartea publicata in anii ’90 in Romania.
Prima caseta din epoca moderna a fost (si este) un The Best of Queen, a carei coperta a scandalizat intreaga familie. In prim plan, picioarele unei domnisoare si un fund acoperit doar pe jumatate, lasand cale libera ochiului catre zona inghinala. Insa, trecand de prima imagine, esenta era si mai tare :) Invatasem pe de rost toate piesele, de la Somebody to Love la Killer Queen. Lipsea I Want to Break Free, dar o stiam de pe vremea benzilor de magnetofon.
Prima caseta a aparut, natural, dupa prima combina muzicala (care si acum face fata cu succes sesiunilor de auditie a vinilurilor). Osaka!
Viata sociala, cata era la 10-11 ani, gravita in jurul muzicii. Faceam schimb de casete, de discuri. Aveam mare grija cui le imprumutam si, atat eu, cat si sor’mea, eram celebre (inca de atunci...) pentru strictetea privind perioada de troc (pentru ca, de obicei, era vorba de troc). Maximum 3 zile.
In 18 ani, am reusit performanta de a pierde o singura caseta. De fapt, nu am pierdut-o, respectivul nu mi-a inapoiat-o si atat. Era una dintre ultimele pe care le-am achizitionat – INXS “Elegantly Wasted”. Pacat! De atunci, n-am mai dat casete. Nici cartile nu prea imi ies din casa, cat despre discuri – nici nu incape vorba.
Mi-am promis un recensamant al casetelor si va fi facut pana intr-o luna de acum inainte. Din amintiri, as putea spune ca avutia consta in vreo 250. Pentru ca, dupa Queen, au urmat toate albumele Doors, Zeppelin, mare parte din Aerosmith, Rolling Stones, Emerson Lake & Palmer, Pink Floyd, Hair, Bob Dylan, Joan Baez si tot asa.
Un alt moment crucial in formarea mea a fost aparitia televiziunii prin cablu. N-as vrea sa cred ca ma insel, dar se intampla undeva in 1994. Pana atunci, incercam sa prindem noutati urmarind TV Soti, care difuza jumatate de ora de muzica, dimineata, preluata de la Super Channel. INXS – imi amintesc costumul alb din piele al lui Hutchence, Heroes del Silencio si Entre Dos Tierras.
Intr-o dupa-amiaza, pe cand ma intorceam mai mult sau mai putin victorioasa in urma unei alte zile de scoala, ajung acasa si, ce sa vezi, mare zarva. Niste oameni tocmai terminasera de montat cablul si se retrageau. Am ajuns in dormitorul parintilor si tata butona. Prima imagine care mi-a aparut pe ecran a fost cea a lui AXL Rose interpretand “Knocking on heaven’s door” pe Wembley. Ca ieri!
Si acela a fost momentul in care parintii mei au inceput sa-si dezvolte isteriile. Fata lor “invata” cu muzica toata dimineata, acasa, stand cu un carnetel, notandu-si nume de trupe si piese vizinate pe MTV-ul britanic pe care-l prindeam la acea vreme. A urmat VH1 din Germania – o adevarata minune a lumii, apoi MCM, CMT (Country Music Television) si nu mai stiu cate alte posturi.
Casetele se inmulteau, discurile, la fel, au aparut apoi CD-urile si parca ascultatul muzicii a devenit un lucru banal prin 2003, cand internetul ne-a facut partasi la atatea aparitii de trupe si albume (pe mine m-a facut partas mai tarziu, ca n-am avut-o p’asta cu netu’, desi facusem Informatica).
Am multumit cerului ca a venit si “razbunarea”. Dupa atatia ani de obiectii ca petrec prea mult timp ascultand muzica, am reusit sa ma folosesc de cunostintele acumulate si sa fac fata (zic eu) momentelor in care am fost nevoita sa scriu pagini intregi despre concerte ce aveau sa vina, despre concerte care au fost. Ba, mai mult, sa fiu editor pe muzica la una dintre cele mai apreciate, la acea vreme, reviste de going out.
Asa ca - incet, incet - am reusit sa revin cumva la spiritul pe care-l aveam la inceputul anilor ‘90 si asta, desigur, cu putin ajutor din partea prietenilor. Noi cunostinte – oameni si lucruri – s-au aratat, iar viata devine, din nou, din ce in ce mai interesanta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu