On the road again!

Am pornit peste Carpati intr-o dimineata de sambata. Dis de dimineata!

Treaza de 24 de ore, traiam cu speranta ca in trenul accelerat de Satu Mare, care pleca din Nordul bucurestean, voi reusi sa ma odihnesc cele 4 ore cat avea sa dureze drumul pana la Brasov.

Ma si vedeam in compartiment, dormind fara drept de apel, pentru ca, desi sensibila la cel mai mic zgomot, in ultima perioada oboseala s-a adunat flagrant. Ardeam de nerabdare sa imi ocup locul cumparat cu 33 de lei, insa mare mi-a fost mirarea sa realizez ca acceleratul, care spre alte directii din Romania ma tratase cu respect, mirosea acum a navetist (care nu se spala cand ajunge seara acasa si nici dimineata, cand pleaca), iar amplasarea compartimentului in imediata vecinatate a toaletei facea ca din cand in cand un miros greu sa se abata asupra ocupantilor. Sa nu mai pun la socoteala si faptul ca husele scaunelor iti dadeau mancarimi doar privindu-le si faceau ca orice om normal sa devina ipohondru. M-am baricadat cu greu in scaunul de la fereastra, incercand sa nu las prea multi centimetri patrati de piele sa atinga vreo bucata din spatiul inconjurator. Mi-am pus ochelarii de soare, scut necesar pentru lumina care incepuse deja sa deranjeze retina. La 7.30, trenul porneste in directia Ploiesti Vest - Campina - etc – Brasov. Ma gandesc ca este foarte probabil ca somnul sa-mi fie atat de greu incat sa ma trezesc pe la Satu Mare, asa ca pun cu mare atentie alarma telefonului din dotare sa sune in jurul orei 11.

Concetatenii din compartiment – un domn trecut de a doua tinerete, o domnisoara la vreo 23 de ani, un bunic si doi nepoti – o fetita de vreo 10 ani si un baiat la inceput de pubertate. Deschid cat mai larg geamul de deasupra capului, spunandu-mi ca aerul e mai presus de orice, chiar si de o durere de cap.

La ora stabilita, trenul porneste catre destinatie. Dupa ce m-am instalat cat mai comod posibil, avand in vedere conditiile, mi-am zis ca nu are niciun rost sa ma ambalez pentru ca am fost inselata inca o data de CFR. Ma las pe spate si inchid ochii. Incep sa visez, dar schimbarea de macaz imi spulbera orice urma de fantezie. Inchid ochii la loc, o senzatie de bine ma cuprinde, dar, ce sa vezi, copii se pusesera pe mancat. Mi-am zis – sunt cuminti, odihniti si este foarte probabil sa le fie foame. Asadar, am asteptat cuminte sa isi satisfaca nevoile firesti, cu un Happy Meal, si am inchis inca o data ochii.

Se facea ca un prieten ma lasase cateva minute responsabila de bar. Asteptam cuminte in spatele tejghelei, sperand ca n-o sa vina nimeni sa ceara vreun cocktail si nici macar o vodka tonic. In fata mea, isi fac aparitia doi barbati. Calmi, cu figuri comune, insa unul dintre ei atragea atentia prin ceva – era foarte inalt. Ii intreb ce doresc si in loc de replica, trenul pune o frana brusca…

Imi spun in minte ca numai mie mi se poate intampla asa ceva, nu gasesc raspuns la intrebarea de ce m-a facut mama sensibila, cu senzorii de miscare activati tot timpul si incerc sa atipesc la loc. Nu reusesc, pentru ca bunicul da de veste prin telefon ca au pornit din Capitala si se indreapta spre Ploiesti. «Da, te sunam cand trecem de Sinaia », promisiune pe care n-a reusit sa o tina nici pana la Campina. Am strans din dinti, mi-am zis ca, de, omul trebuie sa-si anunte copii ca e totul in regula cu nepotii incredintati. Trag din nou spre dreapta si inchid ochii. Barbatul inalt nu mai apare, si nici o frantura dintr-un alt vis, pentru ca vecinul de scaun se ridicase sa iasa pe hol si lasa usa deschisa. Pe langa zgomotul facut de tren, acum se aud si hohote cristaline, pe care le urasc! Lumea odihnita, dar eu, cu opt ore de munca, vreo cinci de palavre cu parintii si alte fara numar incercand sa ma distrez – regretam amarnic ca nu sunt nesimtitoare.

Trenul mergea nesperat de repede, iar pe masura ce inainta printr-o ceata groasa, ma gandeam cu disperare ca in Brasov nu voi putea dormi nicaieri, iar pana la destinatia finala – Sfantu Gheorghe, mai aveau sa treaca niste multe ore. Asa ca imi impun sa dorm. Dar ce, mintea omului nu se ia dupa om, se ia dupa cum e ea construita. Si uite asa, ajungem la Campina. Imi amintesc ca am un prieten care e de aici, ma uit in stanga, in dreapta, frumos loc. Nu mai trecusem de mult p-aici. Spre Breaza, aceleasi case frumoase pe care le admiram de fiecare data si, in continuare, incercam sa gasesc prin amintiri cea mai recenta calatorie in zona. Am plasat-o undeva intr-un mai, acum multi ani, sa fie vreo 3. Pentru ca modernizarea si vremurile bune traite m-au facut sa ocolesc frumusetile (pe care, desigur, le cunosteam) patriei si sa o apuc spre zari mai civilizate. Zarind muntii, mi-am dat seama ca viata poate fi frumoasa si fara somn, cu putini bani in buzunar si, gandindu-ma ca urma sa cunosc niste locuri noi, deja in creierul meu nu se mai facea nicio sinapsa legata de oboseala. Totusi, mi-am spus, pana la Brasov mai sunt vreo doua ceasuri, ar trebui sa profit.

Profita, daca poti! Nicio sansa. Copii erau deja vioi, se jucau, frumos de altfel, insa prea zgomotos pentru sensibila din mine. M-am mustrat pentru privirile crunte transmise prin ochelarii de soare. Bietii pusti n-aveau nicio vina ca distinsa domnisoara din fata lor nu dormise de 27 de ore. Asta e! Daca-i place sa traiasca boem, nu-i ramane decat sa suporte consecintele.

Inca o data, dupa o noapte de nesomn, nu-mi era foame. Nici sete prea mult! Fusesem destul de cumpatata, dandu-mi seama din start ca alcoolul n-ar face casa nici din chirpici cu o calatorie cu trenul in Romania. In cazul meu, nici in alta parte.

Ma simteam bine. Nu ma durea nici stomacul, nici capul, nici ochii, doar simteam ca oboseala sta la panda. Astepta cu nerabdare momentul propice sa atace. N-am vrut s-o las. Am inchis repede ochii, impunandu-mi o repriza de somn. Dar cum toata viata mi-am dorit independenta, iata ca subconstientul meu s-a trezit tocmai acum sa lupte impotriva constiintei asupritoare. N-am putut dormi. Bunicul era din ce in ce mai conectat in realitatea telefonica, cei mici deja nerabdatori sa ajunga. Cetateanul din stanga mea, renuntase. A coborat pe la Sinaia, cred. Restul, la Predeal. Am admirat peisajul, m-am bucurat de racoarea muntilor si m-am rugat sa nu adorm mergand prin Brasov sau la vreo terasa.

Dupa ce am incercat sa-mi retusez machiajul si am folosit pe post de arma un pix din dotare, in momentul in care trenul trecea prin tuneluri (parca) interminabile, ajung in Brasov. De la gara, pe jos, spre centru, plimbare de voie. Minunat! Chiar si dupa 29 de ore de veghe. Dar, problema! Fusta albastru marin, care imi venea foarte bine, se desfacuse pe una dintre incheiturile orizontale, lasand cale libera ochiului strain catre soldul meu stang. Ce fac acum? Am ridicat-o putin si eram cu ochii in patru dupa un boutique cu lucruri handmade, ori sa imprumut de la vreo vanzatoare un ac de siguranta. Abia in Piata Sfatului, la un Meli Melo, am gasit salvarea! Am ales cea mai ieftina varianta (ca doar n-aveam buget pentru brose), am ales o insigna neagra, pe care statea scris cu alb “NEVER”. M-am gandit ca e cam mult pentru mine, eu fiind amabila si binevoitoare de obicei, dar, avand in vedere starea de necesitate si faptul ca aceasta era la reduceri, am zis FIE!

Mult mai linistita acum, si cu mana eliberata din ridicatul fustei, am luat la pas stradutele orasului. Si mi-a placut mult! Curatel, turisti, racoare si multe, multe terase. Cateva fotografii si hai sa fac un popas. Deja mergeam de vreo doua ore si simteam ca picioarele se misca in virtutea inertiei, nicidecum de placere. Mintea mergea de placere, dar ele nu. Automatisme, ce sa-i faci?

Dupa o cafea si o pauza la o terasa din strada Republicii, am ajuns in parcul central de langa Primarie, unde am petrecut vreo doua ore si jumatate vorbind la telefon, furand instantanee cu oameni frumosi si bucurandu-ma de prezenta unei doamne la vreo 70 de ani, care mi-a cerut permisiunea sa se aseze langa mine, desi mai erau vreo 2 banci libere in jur. Desigur, i-am spus, stiind ca inevitabil vom avea o discutie. Imi plac la nebunie lucrurile astea! Cateva minute impreuna, dupa care nu mai intalnesti persoana respectiva niciodata. Dar minutele alea pot fi atat de pretioase. Doamna mi-a povestit cum baiatul ei de la Bucuresti vine in vizita la fiecare doua saptamani. El se apropie de pensie si a promis ca o sa se mute inapoi in Brasov. In ochii albastri vedeam limpede urmele nostalgiei, cand imi povestea de balurile la care mergea cu raposatul sot, care lucra pe vremuri in armata. Mi-a povestit ca viata ei a fost una fericita, urandu-mi sa am parte de una cel putin la fel...

Spre seara, porneam catre Sfantu Gheorghe!